Legume si fructe

LA MULTI ANI!

2011-12-19T02:55:00.001-08:00

Plante medicinale-folosite in tratamente naturiste

2011-12-16T12:28:00.000-08:00

GULIE.Brasica oleracea var. ongyloides.Părţi folosite: tulpina îngroşată, frunzele.Compoziţie chimică: numeroase săruri minerale,calciu, fosfor, potasiu, magneziu, sulf, esenţă sulfo-azotată,iod, arsenic, zaharuri, vitaminele A, B, C în plus în frunze,fier şi cupru.Acţiune farmaceutică: revitalizant, diuretic, dizolvanturic, antiscorbutic, răcoritor, pectoral, emolient.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,acnee, afecţiuni pulmonare, angine, bronşite, cistite,degerături, eczemă, enterite, furuncule, gută, guturai, litiazărenală, obezitate, oboseală generală, tuse.Preparare;-Decoct în apă sau în lapte; 100 g la litru, în afecţiunilepulmonare, guturai, angine. Excelent pentru bolnavi îngeneral.-Sirop de gulie: aceleaşi indicaţii. Se pregăteşte scobindîn gulie şi umplând cavitatea cu zahăr. Siropul se formează încâteva ore. Se administrează cu linguriţa.-Contra eczemei, acnee; consumul zilnic de puţinăgulie crudă.-Gulie fiartă este foarte digerabilă. Se va consuma cufolos şi crudă, dată pe răzătoare, împreună cu alte crudităţi.-Seminţe măcinate: 6 g într-o infuzie de tei, contracalculilor, a răcelilor.Extern:-Angină; se fierbe o gulie mare, tăiată în bucăţi, în 0,5 lde apă pentru gargară.-Degerături: se coace în cuptor o gulie cu coajă (estecoaptă când intră degetul în ea). O lăsăm să se răcească uşorşi o tăiem în două. Frecăm degerăturile cu jumătăţile ei,presând uşor, ca să iasă sucul.-Accese de gută, abcese, furuncule: acelaşi procedeu capentru degerături.GUTUIULCydonia oblongata Fam. RosaceaeDenumiri populare: alămioară, găduie, gătâie,gutaie, gutai, gutăi, gutăn, gutie, gutâie, gutâi, pom cotei.În tradiţia populară: ceaiul din gutui cu puţin zahărse lua contra tusei şi răguşelii. Ceaiul din frunze, în amesteccu flori de tei, se lua în amigdalite şi răceli. Zeama din frunzede gutui, curpen de castravete pisate la un loc se storceau perănile cu viermi. Din seminţele de gutui se prepară apă pentruochi; se luau 40 de sâmburi, se puneau 100 de dramuri de apălimpede, rece, se băteau puţin, apoi se înmuia în ea cârpecurate şi se punea pe ochi.Ceaiul din sâmburi se bea cu zahăr candel sau cutărâţe de grâu contra tusei. Cu frunze de gutui, măr dulce şicimbrişor, fierte împreună, se făceau oblojeli “la cel perit”.Ceaiul din frunze uscate se folosea la bolile de inimă,în cazurile de insuficienţă cardiacă. Se mai lua în boli deficat. Din seminţele plămădite în apă se făcea un unguentpentru sânii crăpaţi ai femeilor care alăptau.Compoziţie chimică: frunzele conţin-apă, zaharuri,acizi organici, pectine, protide, tanin, mici cantităţi degrăsime, vitaminele A, B, C, PP, săruri minerale, etc.Fructele: apă, zaharuri, acizi organici, pectine, protide,tanin, mici cantităţi de grăsime, mucilagii mai ales înseminţe. Vitaminele: A, B, PP, săruri minerale de calciu, fier,fosfor, potasiu, cupru, magneziu, sulf, etc.Proprietăţi farmaceutice: fructele, seminţele şiflorile sunt astringente, stomahice, aperitive, fortifiante aleficatului, vindecă o serie de afecţiuni. Acidul malic contribuiela neutralizarea sângelui. Pectina ajută la coagularea sângelui,utilă în afecţiunile pulmonare, chiar în tuberculoză, deasemenea la afecţiunile intestinale cu diaree sau chiardizenterie. Este tonică pentru întreg organismul şi conţine şivitamina care ajută la refacerea celulară. Extern se mai poatefolosi chiar la prolapsul rectal sau uterin. Se fac clisme şispălături în acest caz.Se vor folosi fructele ca atare sau în diferite forme ca:sirop, dulceţuri, sucuri.Se pot folosi şi în diferite combinaţii cu alte plantefiind mai activ. Extern fructele au acţiune astringentă,seminţele sunt emoliente, mucilaginoase, pulpa fructului estetonică. În lipsa fructelor se poate folosi frunza.Se utilizează la următoarele afecţiuni: afte, arsuri-înspecial ceai din seminţe, bronşite, cheilite fisurate,conjunctivită, degerături, diaree, distonie digestivă, eczeme,faringite, fisuri anale, fisuri mamelonare, gingivite, hemoragiiuterine, hemoptizii, hemoroizi, hiperaciditate gastrică, infecţiirespiratorii, inapetenţă, insuficienţă hepatică, iritaţiile pielii,leucoree, prolaps rectal şi uterin, răni tegumentare, răguşeală,riduri, stomatite, tuberculoză, tuse, ulceraţii, vomă.Frunzele se folosesc şi pentru a vopsi în galben saunegru în funcţie de concentraţie.Preparare:Uz intern: se consumă fructul crud, suc din fruct,compoturi, paste, jeleuri, suc în sirop.-Se taie o gutuie în felii subţiri şi se fierbe într-un litrude apă, până se reduce apa la jumătate. Se strecoară prinpresare. Se adaugă 50 g de zahăr. Se foloseşte contraenteritelor acute, a digestiilor anevoioase, în tuberculozăpulmonară (tanin).-Fruct uscat 40 g la 1 litru de apă se fierbe în clocote10 minute. Se foloseşte după dorinţă.-Lichior de fructe cu alcool şi zahăr:suc de gutuie…………….1,5 litrirachiu…………………….0,500 litriscorţişoară………………..2 gcuişoare…………………0,80 gmigdale amare………….0,50 gnucşoară praf…………….1 g(cât apuci între degete)Lăsăm să se macereze timp de 2 luni. Facem un siropde zahăr, îl lăsăm să se răcească şi-l adăugăm. Filtrăm şipunem la sticlă. Se foloseşte contra indigestiilor, a flatulenţei(gaze la intestine) şi a hiperacidităţii gastrice.Extern:-Lămâia fiartă felii de mai sus fără să se pună zahăr sefoloseşte la spălături vaginale sau clisme.-Emulsie mucilaginoasă calmantă: o mână de sâmburi degutui pisaţi, maceraţi la ½ pahar de apă caldă, în aplicaţiicontra degerăturilor, a hemoroizilor, a crăpăturilor sânilor,pielii, contra arsurilor, a iritaţiilor diverse.-Cosmetică- contra ridurilor: lăsăm să se macereze timp de 15zile cojile de gutui în puţin rachiu, pentru loţiuni cosmetice.-Infuzia florilor 30 g la litru sau ale frunzei 50 g la litru,calmează tusa convulsivă. Cu puţină apă de flori de portocalfavorizează somnul. Utilă nevropaţilorHumulus lupulusFam. Cannabinaceae.Denumiri populare: amei, cumulău, curpăn, hameisălbatec, hămei, himei, homei, măiugă, mălugă, peşte depădure, trofolean, vină de hamei, viţă de hamei.În tradiţia populară: cu flori şi foi se făceaucataplasme contra durerilor. Florile adunate toamna sepuneau în saltele celor care nu puteau dormi. Decoctul dintr-omână de flori, fierte la un litru de apă, strecurat şi îndulcit cuzahăr, se lua contra blenoragiei.Cu flori şi frunze se făceau spălături contra “rofilor” şia altor bube pe cap, precum şi scăldători pentru copii“jigăriţi”. Când “se zbârcea” mâna sau piciorul, se fierbeaufrunze şi flori de hamei în lapte, până se îngroşa şi se puneaucataplasme în locul dureros, seara, schimbându-se a doua zidimineaţa. Se repeta de mai multe ori.Se mai folosea contra tuberculozei, preparându-se aşanumita“bere de heptică la plămâni”. Se lua un pahar de orzprăjit şi unul de orz neprăjit, un pahar de hamei, un font dezahăr şi apă, care se fierbeau, se strecurau şi se punea pestezahăr, luau apoi drojdie, o amestecau cu zeamă după ce serăceşte; o fierbeau de seara până dimineaţa, apoi o puneau însticle şi beau din ea contra tuberculozei.Compoziţie chimică: în scopuri medicinale seîntrebuinţează numai conurile femele (Strobuli Lupuli)recoltate când au culoarea galben-verzuie, la sfârşitul luniiaugust şi începutul lunii septembrie, conurile femele conţinapă, oleo rezină localizată în perii glandulari, ulei eteric,format din hidrocarburi monoterpenice, ca mircen, alfa pinen,beta pinen, limonen; hidrocarburi sesquiterpenice, ca alfahumulen,beta-humulen; alcooli monoterpenici ca linalol,geraniol, boreol, şi oxidul monoterpenic 1,8-cineol; răşini(moi, tari, gama-răşini, etc), formate din humulonă, cohumulonă,ad-humulonă, lupulonă, co-lupulonă, ad-lupulonă(principii amare) substanţe de natură flavonicăxantohumolul,glicozide ale cvercetolului şi camferolului;tanin, trimetil amină, colină, betaină, asparagină, glutamină,ceruri, mici cantităţi de acid oxalic, acid malic, acid citric,pigmenţi carotenoidici, clorofile; săruri minerale.Acţiune farmaceutică: are efecte tonic –amarăstomahică şi aromatizantă asupra digestiei deoarecestimulează secreţia gastrică, asupra vezicii biliare, antiseptic,este un antibiotic chiar şi împotriva bacilului Kokh, regleazăcirculaţia, are efecte deosebite asupra sistemului nervos. Auacţiune sedativă centrală, psihotropă anafrodisiacă,antispastică, calmant nervos, somnifer, tonic amară, reducetensiunea arterială.Intră în componenţa ceaiurilor calmant şi sedativ.Extern: principiile active din conurile femele auproprietăţi antiseptice, antibacteriene, antiinflamatoare.Împiedică înmulţirea microbilor, previn infecţiamicrobiană şi inflamaţiile, ajută la tonifierea părului.Preparare:-Se pun 2 linguriţe de conuri mărunţite la 250 ml apăclocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se vorstrecura. Este foarte util să se consume 3 astfel de căni înafecţiunile venoase sau problemele de circulaţie.-2 linguri de conuri se pun la 250 ml apă clocotită. Se vorlăsa timp de 30 de minute acoperite, apoi se strecoară. Se vorconsuma 3 astfel de ceaiuri pe zi în afecţiunile respiratoriiinclusiv tuberculoză.-Se macină conurile de Hamei cu râşniţa de cafeatransformându-se în praf fin. Se va lua un vârf de cuţit de treiori pe zi. Acesta se va ţine sub limbă pentru 10 minute dupăcare se va înghiţi cu puţină apă. Este util mai ales celor caredoresc o suplimentare cu fitohormoni.-Pentru combaterea acneei şi a seboreei se recomandăcomprese cu o infuzie de conuri din 2 linguriţe la cană.Se vor folosi la următoarele afecţiuni: acnee,afecţiuni renale, alcoolism, alopecie, ameţeli, anemie,anorexie, boli de ficat, boli de stomac de origine nervoasă,boli ale vezicii biliare, cardiopatii, cefalee, contuzii, dermatitealergice, erecţii prelungite şi dureroase, excitaţii sexuale,gută, inflamaţii, infecţii diverse microbiene, insomnii,insuficienţă circulatorie, iritabilitate, isterie, mătreaţă,nevroze, onanie, poluţii nocturne, reumatism, seboree,trichonomas, tuberculoză, ulceraţii cronice ale pielii, vaginită.HREANULArmoracia rusticona Fam.CruciferaeDenumiri populare: ahrean, chirean, hărean, irean,rădăcină sălbatică, ridiche sălbatică, rean, tormac, usturoi.În tradiţia populară: fructele şi rizomul plantei sefolosea ca leac contra durerilor de cap, în diferite forme; sefăceau legături pe frunte cu frunze crude sau hrean ras;legături în moalele capului cu hrean ras amestecat cu oţet.Petele de pe obraz se spălau cu oţet amestecat cu hrean ras.În alte părţi, pentru petele de pe obraz, piept şi mâini,se punea o mână de hrean tăiat bucăţele într-o sticlă, se turnapeste el un sfert de kg de oţet bun şi se lăsa 5-6 zile, apoi semuia o cârpă de in cu care se ştergeau petele în fiecare seară.Turta de hrean ras, mălai, mei, miere de faguri şi sare,toate puse pe piele de cal se puneau pe gât la gâlci. LaRăşinari contra gâlcilor se mânca hrean şi se bea rachiu.La amigdalită, se rădea hreanul se amesteca cu făinăde grâu şi apă caldă făcându-se o pastă care se aplica la gât.Ceaiul din frunze îndulcit cu miere se lua contra răcelii.Contra durerilor de dinţi se lua hrean fiert cu vin. Pentrustomatită se lua o lingură de hrean, se punea într-un sfert deoca de rachiu, se lăsa 24 ore, apoi se strecura şi se făceagargară de 3 ori pe zi. La răceală grea cu fierbinţeală seînfăşura tot trupul bolnavului cu hrean ras cu aceasta sefăceau şi legături la durerile de picioare şi băi contrareumatismului.Se mai folosea în legături contra oricăror nevralgii.Unii îl amestecau cu făină de grâu şi miere făcând un aluatcare se punea pe locul dureros.Tot pentru dureri- o turtă din făină de grâu cu hreanras şi oţet. Se punea şi la şale pentru durerea de rinichi.Se mai lua pentru afecţiunile vezicii şi contra pietrelorla rinichi. Era un leac obişnuit contra bolilor de plămâni.Contra tusei se lua cu zahăr candel şi hrean ras.Dulceaţa de hrean ori hrean ras amestecat cu miere şipus într-o sticlă bine înfundată îngropată în pământ timp de 4săptămâni se lua contra năduşelii şi tuberculozei.Hrean ras amestecat cu zahăr se dădea pentru durerilede inimă. Cu hrean ras se trata ”boala mare şi boala rea” Înprima zi se lua pe inima goală o lingură, în următoarea 2 ,apoi 3 şi tot aşa până la 29 de linguri, când se începeanumăratul îndărăt, până la una.Se credea că astfel se curăţă creierii de sânge şi de apacare-i tulbură.Se utilizează rădăcina şi mai puţin frunzele.Compoziţie chimică: se foloseşte rădăcina (RadixArmoraciae) rădăcina conţine protide, hidraţi de carbon,zahăr, potasiu, săruri minerale, vitaminele A, B1, B2,miacină, C, glicozida sinigrozida, glicozizi sulfuraţi,mirozină, ulei volatil, acizii: clorhidric, sulfuric, carbonic şisilicic. Substanţe antibiotice (fitoncide).Acţiune farmaceutică: are acţiune antiscorbutică,uleiul volatil prin componentele sale şi sinigrozida îicomunică proprietăţi revulsive şi rubefiante; de asemenea totdatorită acestor produşi, care se slimină atât pe calerespiratorie cât şi renală are efect antiseptic, antitinflamator,bacteriostatic, diuretic, excită mucoasele fiind revulsiv,rubefiant, sau chiar lacrimogen, face ca secreţiile interne săfie mai abundente, ajută la eliminarea bilei, face ca secreţiilenazale şi salivare să fie mai abundente.Este un aperitiv pentru că determină stomacul la omai rapidă funcţionare. Este util în diferite forme de anemiesau chiar în convalescenţă.Ajută ca diuretic la o mai bună funcţionare arinichilor. Extern este un revulsiv puternic ajutând la diversecazuri în care se doreşte refacerea circulaţiei sângelui. Ajutăla funcţionarea normală a inimii.Preparare:-Frunzele se pot folosi legându-le pe locurile dureroase aşacum sunt sau după ce se strivesc puţin.-Frunzele se pot aplica unse cu puţin ulei după ce se strivescîn diferite aplicaţii externe pentru rolul de calmarea durerilor.-Rădăcina rasă proaspătă se va amesteca cu miere în aceiaşicantitate şi se va lua câte o linguriţă de trei ori pe zi în cure delungă durată în afecţiunile inimii, vaselor de sânge sau alteafecţiuni indicate.-Rădăcină rasă proaspăt se poate face un sirop cu puţină apăşi zahăr. Se va lua câte o linguriţă de trei ori pe zi în anemiisau avitaminoze şi alte afecţiuni.-Rădăcină rasă se va pune la uscat şi se va transforma apoi înpraf care se va lua câte un vârf de cuţit de trei ori pe zi.-Macerat 15-30 g la litru de apă. Se fierbe timp de 5 minute;se macerează timp de 12 ore. Se iau 2 ceşti pe zi între mese.-Rădăcină rasă -50 g cu 50 g de miere de albine se amestecăşi se va lua câte o linguriţă înaintea meselor.-Sirop: se taie rădăcina de hrean în rondele; se aşează înstraturi pe un tifon suspendat deasupra unei farfurii şi seacopere straturile cu zahăr. Lichidul siropos care se scurge vafi administrat în doze de 1-2 linguriţe pe zi.-Se rade hrean proaspăt atât cât cuprinde o lingură şi seamestecă cu miere de salcâm până se obţine o pastă omogenă.Apoi se consumă o lingură, treptat, în fiecare dimineaţă,înainte de masă până la terminarea dozei preparate zilnic.Cura nu trebuie să depăşească 30 zile. Este utilă în toateafecţiunile inimii sau pulmonare.-La un litri de vin natural de struguri se vor rade 2-3 rădăcinimai mari de hrean (30-50 g) şi se vor ţine la temperaturacamerei timp de 8 zile după care se vor strecura. Se vaconsuma câte o cantitate de 50 ml în fiecare dimineaţă.-Făină în amestec cu hrean se face o pastă care se aplică pelocurile în care există durere şi se va ţine în funcţie detoleranţă sau până la trecerea durerilor.-Rădăcină rasă se va pune în alcool alimentar(1-5 alcool ) de70°. Se va ţine timp de 15 zile agitând des, pentru a putea săextragă principiile active din plantă. Se strecoară apoi şi se vaconsuma câte 10 picături-o linguriţă în funcţie de afecţiune.-Rădăcină rasă o parte se va pune în 5 părţi de oţet alimentardin mere şi miere şi se va ţine timp de 10 zile după care se vastrecura. Se poate folosi intern câte 10 picături-o linguriţădiluat în apă sau se poate folosi extern în diluţie 1\2 cu apă laspălături sau pansamente.-Hrean ras (rădăcină) se va pune pe o bucată de pânză şi seaplică local în cazul durerilor sau cu scop revulsiv. Se va ţineîn funcţie de toleranţa individuală.-Pulpa de hrean este superioară muştarului; se aplicăcataplasme în afecţiuni pulmonare, gută, algii reumatismale.-Pulpa de hrean se mestecă în gură de mai multe ori pe zipentru combaterea retracţiei gingiilor şi pentru întărireadinţilor.-Se va rade puţină rădăcină şi se va pune în alcool. Se astupăapoi bine. Se poate folosi şi o sticluţă mică de la unmedicament (20-30 ml). Se închide ermetic.În cazul durerilor dentare se va destupa sticluţa seastupă o nară rămânând liberă nara de partea în care estedintele dureros şi se va trage puţin aer din această sticluţă.Aromele care se degajă vor face ca în câteva secunde sătreacă cea mai tare durere de măsele.Util mai ales în cazul copiilor sau femeilor gravidecare nu pot lua calmante puternice.Bine înţeles că numai până se va trata de cătrestomatolog afecţiunea, lucru care oricum trebuie făcut.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acneetamponarecu tinctură diluată sau oţet, afecţiuni cardiace,-hrean cu miere de salcâm, afecţiuni renale-tinctură, alopeciefrecţiicu tinctură sau oţet, algii reumatismale-tinctură,ameţeli-tinctură, anemie, arsuri, astmă, boli cardiace-cumiere, boli reumatice, bronşite acute sau cronice, cangrenapicioarelor, cardiopatie ischemică, circulaţie perifericădeficitară, congestie pulmonară, colită, constipaţie, debilitate,degerături, descuamarea pielii, digestie dificilă, dureri de capfrunzepuse local sau tinctură, dureri diverse, durerireumatice, eczeme, gastrită hipoacidă, gută, guturai,hipertensiune arterială, hidropizii, imunitate scăzută,inflamaţii articulare, inflamaţii ganglionare-pulbere derădăcină, inapetenţă- tinctura cu miere, înţepături de insecte –frunze aplicate local, leucoree, limfatism, litiază renală,migrene, nevralgii diferite inclusiv intercostale-tinctură,obezitate, paradontoză, paraziţi intestinali, pareze faciale saude altă localizare, peladă-frecţii cu tinctură sau oţet, pete pefaţă-oţet, pistrui-oţet, plăgi supurate infectate, pneumonie,polipi uretrali, răni, răceli, rinită chiar cronică, rino-sinuzită,sciatică, scrofuloză, seboree, sinuzită, stomatită, tăieturi,tuberculoză, tumori canceroase, tuse, ulceraţii atone, varicecurăcu tinctură sau cu miere.În cazul suferinţelor de colon iritabil sau cu aciditategastrică se va administra cu prudenţă.IARBĂ DE MARE.Fucus vesiculosus.Denumiri populare: lăptucă marină, stejar marin,varec veziculos.Compoziţie chimică: iod (0,03% În praf); un uleiesenţial; o materie colorată; un alcaloid (manitiol), mucilagii(algină); principiu amar; vitaminele B, C. E, ergosterol;numeroase săruri minerale- potasiu, sodiu, magneziu, calciu,fier, brom, siliciu, alte săruri minerale.Proprietăţi: sporeşte schimburile (remediuanalogtiroidinei, dar mai inofensiv), antigutos, combateobezitatea (absorbant al grăsimii).Se poate folosi la următoarele afecţiuni: adenită, afecţiunitiroidiene, artroză, astenie, astmă, celulită, guşă, gută,insuficienţe glandulare, limfatism, obezitate, rahitism,reumatism, scrofuloză, tulburări de circulaţie.Preparare:-Decoct o linguriţă la o ceaşcă. Se fierbe 5 minute. Se iau 2-4ceşti pe zi, înainte sau între mese (gust neplăcut). Pentruobezitate se adaugă la fiecare ceaşcă o linguriţă de cruşin şipuţin anason verde.-Extract hidroalcoolic în pilule de 0,05 g; 3-4 dimineaţa penemâncate.-Tinctură se vor lua câte 20 picături dimineaţa şi după masade prânz.Incompatibilităţi: făinoase, bere.Extern:-Decoct în comprese: adenită, obstruări limfatice.-Cataplasme de tărâţe şi de plantă pe îngrămădirile degrăsime sau celulită şi la guşă.-Băi generale: tulburări circulatorii, obezitate, celulită,artroză, astenie, rahitism, insuficienţe glandulare.Băile sunt contraindicate în maladii infecţioase acute,inflamaţii acute, anumite dermatoze (eczemă care supurează)tuberculoză pulmonară evolutivă, decompensare cardiacă,hipertiroidie, anumite maladii mintale.IARBA DE ŞOLDINĂSeduum acre Fam. Soxifragacea.Denumiri populare: buruiană de trânji, coadacocoşului, gheţişoară, iarba-ciutei, iarbă grasă, iarba fumului,iarba tutunului, iarba urechii, oloică, şerpăriţă, şerpânţă,trânjen, verzişoară, etc.În tradiţia populară: în multe din satele Bucovineiamestecată cu făină de porumb, se folosea la întărirea firelorde la urzeala războiului de ţesut.Contra coşurilor se sfarmă planta în palme şi seîntindea pe obraz. Cei care aveau dureri de picioare se duceaula o apă curgătoare, se spălau bine şi apoi se frecau cu plantapisată.Alţii spuneau că dacă cel bolnav de reumatismvoieşte să se cureţe şi să se vindece, după ce s-a uns cu iarbăde şoaldină, trebuie să o arunce pe o apă curgătoare, ca să nudea alţi oameni peste ea şi să se îmbolnăvească şi ei.Se mai folosea descântată contra muşcăturilor deşarpe.Compoziţie chimică: alcaloizi, acid malic, rezine,tanin, mucilagii, acid formic, alcaloizi, flavone.Acţiune farmacologică: principala acţiune este aceiacă ajută la vindecarea cancerului, a bolilor de piele, are efecterubefiante, detersive.Preparare:-Plantă proaspătă se aplică local după ce se zdrobeşte.-Suc de plantă se pune pe bătături-La o linguriţă de plantă mărunţită uscată se va pune 250 mlde apă clocotită. Se va lăsa apoi acoperit pentru 10 minutedupă care se strecoară. Se pot consuma 1-2 căni pe zi.Se poate utiliza la următoarele afecţiuni: bătături,carcinoame ale pielii, calozităţi, favus, induraţii ale pielii,plăgi gangrenoase, tumori nedureroase.IARBĂ GRASĂ.Portulaca oleracea.Se folosesc frunzeleCompoziţie chimică: mucilagii, vitaminele B, C.Proprietăţi: emolient, vermifug, depurativ, diuretic,uşor hipnotic, răcoritor, favorizează coagularea sângelui.Foarte bogat în mucilagii şi este un calmant al aparatuluidigestiv şi chiar al articulaţiilor. Foarte utilă în calculi urinarisau biliari. De asemenea este foarte indicată în hidropizie prininsuficienţă renală. Este un calmant nervos. Ajută laeliminarea teniei.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: ascită,cistite, hematurii, hemoptizii, hemofilie, hidropizie, litiazeurinare, inflamaţii digestive, inflamaţii respiratorii, inflamaţiiurinare, insomnie, nevroze, oligurii, paraziţi intestinali.Preparare:-2 linguriţe de plantă se pun la 250 ml apă clocotită.Se pot consuma 2-3 infuzii pe zi.-În salate singură sau în asociere cu alte verdeţuri.-Pus în ciorbe.IARBA MARE SAU OMANUL.Inula helaniumFam. Compositae.Denumiri populare: alaut, bruscalău, holman, iarămare frumoasă, iarbă neagră, lacrimile Elenei, ochiul boului,omag, smântânică, etc.Este o plantă de cultură.În tradiţia populară: decoctul plantei se foloseacontra durerilor de cap. Ceaiul din rizomi uscaţi se lua contraastmului. Fiartă în vin alb, se bea de oftică, câte un pahardimineaţa şi unul seara, la 3 sfârşituri de lună, “după ce pişcăluna”. Se mai rădea, se amesteca cu miere şi se lua dimineaţa,la amiaz şi seara, pe inima goală. Unii o rădeau într-o ulceacu miere, pe care o puneau la mijlocul aluatului unei pâini;după ce se cocea în cuptor, o luau ca leac în bolile deplămâni, în primul rând pentru tuberculoză. Tot pentrutuberculoză, rădăcină de iarbă mare şi tătăneasă se rădeau perăzătoare şi se amestecau cu miere, luându-se în fiecaredimineaţă câte o linguriţă.Rizomul plămădit în rachiu se lua în boli de stomac şivătămătură. Pentru boala cea mare se afuma casa cu iarbămare, se fierbea rădăcina şi se spăla bolnavul, iar rădăcinafiartă se pisa şi se punea cataplasmă pe pântece. Pentru febrătifoidă se făceau abureli cu flori de fân, iarbă mare, foi de nucşi sare. Cu iarbă mare se afumau mai demult de holeră.Rădăcinile pisate, cu zeamă de varză, se foloseau contra râiei.În unele părţi se făcea cu ele o alifie, amestecându-secu dohot. Planta se covăsea cu sămânţă de cânepă, se băteauîmpreună vreo jumătate de ceas şi apoi se puneau la căldarevreo trei zile. Se spăla râiosul cu apă caldă, apoi se ungea cuaceastă covăseală. Când era rănit, se ungea cu o pană degâscă.Compoziţie chimică: se folosesc părţile subterane(Rhizoma cum radicibus Inulae)- rădăcina tuberizată şi plantaconţine inulină, helenină, şi alţi polimeri ai levulozei, uleivolatil, alantolactone, substanţe fitoncide, fridelină,stigmasterină, acetat de damaradienil, ulei volatil, etc.Frunzele mai conţin- alantopicrină, care este un principiuamar, vitamine, săruri minerale. Florile conţin în mare partehelenină.Florile conţin în plus helenină.Proprietăţi farmacologice: principala acţiune arădăcinii este principiul antibiotic, calmant al tusei şimodificator al secreţiilor bronhice, bacteriostatic, antiviral,antiinflamator, expectorant, excită vezica biliară, colagog,coleretic, antiseptic bronhic, diuretic, antihelmitic, sedativuşor, tonic, împiedecă căderea părului şi ajută la creşterea sa.Datorită acţiunii ei diuretice, elimină toxinele din corp ,influenţând favorabil stările reumatice, manifestările gutoaseşi erupţiile pielii urmate de mâncărimi.Rădăcinile intră în componenţa ceaiului antibronşitic.Preparare:-Ceai din rădăcină -2 linguriţe de plantă mărunţită se vorpune în 250 ml apă care va fierbe timp de 10 minute dupăcare se va strecura. Se pot folosi 2 astfel de ceaiuri pe zi.-Se va pune 50 g de plantă mărunţită la 500 ml oţet. Se vaţine timp de 8 zile după care se strecoară. Se va utiliza lamâncărimile de piele.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunileaparatului urinar, afecţiuni hepatice, afecţiuni respiratorii,alergii, alopecii -spălături cu ceai de 3 ori pe săptămână încare se foloseşte la clătit ceai din acesta. Se poate doar să seclătească, arterite, anemie, ascaridoză, astmă, atoniedigestivă, boli diverse cutanate în special cu mâncărimi,bronşite acute, chelie, colecistite, congestii hepatice (atâtintern cât şi extern cataplasme), dermatoze, dischineziebiliară cu hipotonie, dismenoree, eczeme, erizipel, erupţiilepielii inclusiv urticarie, guta, hemoroizi, intertrigo, leucoree,litiază biliară şi renală, nefrite, oboseală atât fizică cât şiintelectuală, oligurie, oxiurază, prurit cronic al adultului, rănipurulente, reumatism, spondiloză, traheită, tuse, ulcerevaricoasă.IARBA NEAGRĂ.Calluna vulgarisFam. Ericacea.Denumire populară: coacăză, mârţăloagă, pernaj,tăulă, troscoţăl.În tradiţia populară: ramurile şi frunzele suntfolosite ca surogat la fabricarea berii în locul hameiului, latăbăcit şi vopsit.Se întrebuinţa contra tăieturilor. Decoctul florilor selua în bolile de rinichi. Locuitorii de la munte beau decoctulplantei cu flori contra diareei, dizenteriei şi hemoragiei.Compoziţie chimică: ramurile şi frunzele conţinarbutilină, ulei eteric, tanoizi, acizi organici, derivaţiflavonici, substanţe minerale.Proprietăţi farmacologice: sunt astringente şiantiseptice în special ale căilor urinare la care se poateadăuga proprietatea de a elimina sau chiar de a dizolva uniicalculi urinari.Au proprietatea de a mări capacitatea de contracţie amuşchiului cardiac fiind util în toate afecţiunile cardiace.Măreşte de asemenea diureza, efect mult exploatat în multeafecţiuni.Preparare:-2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune în 250 ml apăclocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară.Se pot consuma 3 astfel de ceaiuri pe zi-Decoct din 2 linguriţe de plantă mărunţită, care se vor punela 250 ml apă. Se vor fierbe timp de 10 minute, după care seva strecura. Se vor putea şi din acest ceai să se consume 2-3ceaiuri pe zi.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: amigdalită,anurie, celulită, cistită, colici abdominale, constipaţie, diareenervoasă, edemele gleznelor, febră, hemoragii, infecţiiurinare, inflamaţii laringo –faringiene (gargară), intoxicaţii,leucoree, litiază urinară, nevralgii, obezitate, plăgi, prostatite,reumatism, ulcere şi ulceraţiile pielii chiar cronice.Este o plantă foarte valoroasă în afecţiunile de mai susşi este păcat că este aşa de puţin folosită cu toate că areacţiuni remarcabile în foarte multe afecţiuni, nu numai celepe care le-am descris ci şi în multe altele care nu prea suntrecunoscute că se pot trata cu această plantă.De asemenea sunt puţine magazine în care se găseşteaceastă plantă.Tinctura din această plantă sau chiar concentratul areun efect foarte puternic şi sunt puţine plante care să-i egalezeefectele tratamentului, chiar şi atunci când se foloseşte operioadă scurtă.IARBA ROŞIE.Poligonum persicari Fam. Poligonaceea.Denumiri populare: ardeiaşi, ardeiul broaştei,buruiana viermilor, iarbă iute, iarba jermilor, iarba porcilor,iarba ţânţarilor, iarbă amară, pericariţă, răchiţică, ruşineafetelor, tătăiş.În tradiţia populară: se folosea la coloratul lânii îngalben. Frunzele se puneau între degetele picioarelor contraopărelilor.Zeama de plantă crudă, amestecată cu zeamă defrunze de pepeni, se punea pe răni, măcar de 2 ori pe zi, pânăse vindecau.Se mai folosea contra viermilor ce se făceau la rănileinfectate.Se pisa mărunt şi se punea pe rană sau se fierbea şi sespăla cu decoctul, iar cu plantele rămase se oblojeau.Compoziţia chimică: ne studiată.Efecte asupra organismului: În primul rând trebuiespus că această plantă conţine o serie de principii toxice nestudiate care afectează în primul rând ficatul, deci se va folosidoar la tratamente externe.Ajută la prevenirea infecţiilor, cicatrizarea rănilor, sauchiar cu alte plante la evitarea transpiraţiei picioarelor.Preparare:-Se va lua 4 linguri de plantă care se vor pune la 500 ml apă.Se fierb pentru 5 minute după care se vor strecura. Se poatefolosi la tratamente externe.-Praf de plantă se poate aplica pe piele sau în încălţămintepentru ca să nu mai transpire.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: hemoragie,metroragie-spălături vaginale, răni diverse, transpiraţiaexcesivă a picioarelor, ulceraţii cronice.Se mai spune că folosită la spălături vaginale areefecte deosebite în dispariţia fibroamelor uterine, lucru cares–ar putea adeveri. Poate pentru că activează circulaţia şi înacest fel ajută, dar acolo la această afecţiune este nevoie şi deceva astringent, eventual să se combine cu coajă de stejar, saucoada racului, etc.IASOMIE DE PĂDURE.Philadelphus coronarisFam. SaxifragaceaeDenumiri populare: ananaş, clocotici, iasomie, lemnalb,sipică, lămâiţă.În tradiţia populară: ceaiul din flori se foloseacontra leucoreei.Proprietăţi farmacologice: efecte antibacterienecerte, antimigremoase, anthitrichomozianice, vulnerare.Preparare:-Se vor mărunţi florile şi se pun la uscat. Din aceste flori seobţine unul din ceaiurile foarte aromate plăcute la gust şitotodată utile în diferite afecţiuni. Se vor pune 2 linguriţe deflori la 250 ml apă clocotită. Se acopere. Se lasă 10 minuteacoperite după care se vor strecura. Se pot consuma 2-3ceaiuri din acestea pe zi. Se poate consuma perioade lungi detimp.-Extern se va face un ceai din 4 linguri de flori mărunţite la500 ml apă clocotită. Se va lăsa acoperit 15 minute după carese strecoară. Se vor face spălături vaginale sau se vor aplicape răni ca vulnerare.Se va putea folosi la următoarele afecţiuni; boli denervi, dureri de cap, migrene, leucoree (foarte utilă sau chiarde ne înlocuit, se va folosi împreună cu Gălbenele), limbrici,infecţii vaginale diferite inclusiv candidozice, tricomonasvaginalis.Se poate face şi o tinctură cu o parte plantă la 5 părţialcool şi se va ţine timp de 15 zile. Alcoolul trebuie să fiealimentar de 70°. Este util intern câte o linguriţă în diluţie cuapă. Se mai foloseşte mult în cosmetică.IEDERA.Hedera helixFam. ArabiaceaeDenumiri populare: boroştean, iarba zburătorului,fanchin, hârleţ, iedera celor frumoase, iederă de pădure,iedera zânelor, sarcie, sârdar.În tradiţia populară: lăstarii conţin o substanţăcolorantă galbenă cenuşie, de aceia se folosea la vopsit.Frunzele se foloseau la buboaie, umflături, uime.Ceaiul din ramurile înflorite se lua ca leac pentru tuse şiaprindere de plămâni, precum şi ca febrifug contra nădufuluişi vătămăturii. Bine fiartă, se folosea la umflături, scrântiturişi fracturi, ale căror legături se fixau cu scândurele.Se mai folosea contra răcelii şi reumatismului. ÎnMoldova, se sorocea, apoi se fierbea şi se spălau bolnavii înea. Contra durerilor de cap, se făceau legături cu zeamă dinfrunză de iederă şi varză sărată.Decoctul plantei întregi se lua ca astringent, contradiareei şi a scurgerilor de sânge, precum şi pentru năduf.Decoctul plantei se mai folosea la durerile de ficat şi de burtă.Compoziţie chimică: frunzele conţin hederine,hederozidă, rutozid, rutinozid, acid clorogenic, acidetarogenic, acid cafeic, scopolamină, saponine, zaharuri,beta-caroten, alfa-tocoferoli, substanţe estrogene, o triterpenăpentaciclică, săruri minerale. Lemnul conţine: o cetonăpoliacetilenică, gumirezine, falacarinonă, săruri minerale, etc.Acţiune farmacologică: antispastic şi expectorantpentru aparatul respirator, analgetic, depurativ, colagog,favorizează apariţia menstruaţiilor. Extern-analgezic,vulnerar, vasoconstrictor şi hemolitic.Preparare:-Se vor pune 2 linguriţe de frunze şi rămurele tinere la 250ml apă. Se vor fierbe timp de 10 minute după care se vastrecura. Se va putea bea 2-3 ceaiuri pe zi.-4 linguri de frunze la un litru de apă se vor fierbe timp de 15minute la foc domol apoi se vor strecura. Se vor folosi extern.-O mână de frunze şi rămurele tinere se vor pune la 5 litri deapă. Se vor fierbe timp de 2 ore. Se vor strecura apoi în cadă,unde se va sta timp de 30 minute.-Cu plante fierte se poate pune cataplasmă caldă pe locurileafectate de celulită.-Tinctură din frunze şi rămurele tinere mărunţite. Se vor luaatât cât încap într-o sticlă fără să se îndese. Se va pune pesteacestea alcool alimentar de 70°. Se vor ţine la temperaturacamerei timp de 15 zile, timp în care se va agita de mai multeori pe zi. După 15 zile se va strecura. Se va pune apoi însticluţe de capacitate mai mică, închise ermetic.Se va lua din această tinctură de trei ori pe zi câte 15-20 de picături diluate în puţină apă. Se pot face cure de mailungă durată cu efecte foarte bune.Extern se poate combina tinctura cu tinctură de ardeiiute. Combinaţia aceasta este foarte utilă în special la celulităşi alte afecţiuni, dar se mai poate folosi cu mare succes şi încazul căderii părului.Atunci se va folosi amestec în părţi egale de tincturi şise va tampona zona afectată cu o vată înmuiată în aceastătinctură de mai multe ori pe zi.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,adenită, arsuri, bătături, boli de ficat, boli de urechi cu infecţiisau puroi, bronşite, celulite, crampe abdominale, edeme,erizipel, flux menstrual întârziat, fracturi, inflamaţii acute,insolaţii, luxaţii, mătreaţă, mialgii, nevralgii, obezitate,pediculoză (păduchi), parestezii, râie, reumatism, scabie,sciatică, scurgeri cu sânge, tuse, ulceraţii dureroase, ulcerecronice atone rebele, vergeturi, veruci.IENUPĂRUL.Juniperus comunisFam. CuperossaceaeSe pot folosi: fructele, frunzele, ramurile cu frunze, lemnul,scoarţa a 2-a şi cenuşa lemnului.Denumiri populare: anaperi, archiş, boabe de brad,brădişor, bradul ciumei, brazi pitici, butimoacă, ceatină,feniar, ghimpăr, globurău, gotsurău, helimoacă, ialovăţ,ienuper, inibahar, jinept, jip mic, jneapăn, molete, şinap,şolovăţ, turtel.Tratamente populare: frunza se punea pe jar şi seafuma cu ea contra guturaiului. În ţara Oltului se folosea labăi pentru reumatism.Ceaiul din frunze se lua contra răcelilor şi lavătămături. Se făceau băi cu cetină şi fructe, împotriva bolilorde sânge. A fost una din plantele reputate în popor contradropicei şi ca diuretic.Boabele de ienupăr, rădăcina de pătrunjel şi rădăcinade urzică în părţi egale, se fierbea cu apă până scădea lajumătate, se strecura şi se bea de mai multe ori pe zi, câte oceaşcă sau se făcea un decoct tare de boabe, se amesteca cujumătate de lapte şi se bea.Cu alifie de ienupăr se frecau uşor părţile umflate deascită, pe pântece, pe picioare.Ceaiul de jneapăn, amestecat cu coada calului, mătasede porumb şi cozi de cireşe, se folosea pentru curăţireapietrelor la rinichi. Se lua părţi egale şi se fierbeau, apoi seamestecau cu o cantitate egală de miere din care se luau 3linguriţe pe zi, înaintea meselor principale. Cu boabele se maiafuma în casă, în credinţa că alungă bolile molipsitoare.Compoziţie chimică: se folosesc fructele mature(Fructus Juniperi sau Baccae Juniperi) recoltate începând culuna octombrie, uleiuri volatile cu mircen, betapinen,dipenten, iuniperină, iunen, iunenol, cadinen, acizii: formic,fumaric, ascorbic, acetic, malic, oxalic, grăsimi, pectină,proteine, zahăr invertit (glucoză, zaharoză), rezine, substanţeamare ienuperina, săruri de potasiu şi calciu.Acţiune farmaceutică: În special datorită conţinutului înuleiuri volatile are acţiune diuretică, antiseptică, carminativă,analgetică, cicatrizantă, sudorific, stomahic, bronho-dilatator,antitusivă şi antispastică bronşică. Întăreşte rădăcina părului.În cantităţi mari irită căile urinare şi provoacă hematurii. Intrăîn compoziţia ceaiului antireumatic.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee, afte,alopecie (întăreşte rădăcina părului şi combate căderea lui),angine, ascită, boli renale, boli reumatice, bronşite acute şicronice, cancer, diabet (scade zahărul din sânge şi ajută ladiureză), diaree, dispepsii (activează eliminarea bilei şiaccelerarea eliminării sucului gastric, erupţii cutanate,hidropizie, hepatită cronică, leucoree, leziuni vegetante (Înspecial cenuşa de crengi), psoriazis, stimularea circulaţieiperiferice, ulceraţii canceroase, veruci. Cei cu afecţiuni graverenale nu este indicat să consume acest ceai sau plantădeoarece poate produce iritarea renală sau chiar să agravezeafecţiunea.Preparare: bace--Se zdrobesc boabele în gură şi se înghit sub formă de cură,începând cu 4 bucăţi în prima zi, crescând treptat cu câte oboabă zilnic până se va ajunge la 15 boabe pe zi, după care seva scădea zilnic tot cu câte o boabă până se ajunge din nou la4 bucăţi cu care s-a început cura. Este una din curele cele maieficiente pentru a curăţi organismul de toxine şi de asemeneautilă într-o serie de afecţiuni.-Infuzie din 2 linguriţe de bace zdrobite, care se vor pune la250 ml apă. Se vor fierbe timp de 5 minute după care sestrecoară. Se vor putea consuma 2 căni pe zi. În cazurile deanghină, afte sau când se va face gargară se poate face maiconcentrată, la fel când se foloseşte extern.-Tinctură se va face din 50 g de bace măcinate care se vorpune într-o sticlă punându-se deasupra o cantitate de 250 mlde alcool de 70°. Se vor lăsa timp de 15 zile agitând dessticluţa, după care se va strecura. Se poate lua din aceastătinctură 20 picături de 3 ori pe zi, diluată cu puţină apă.-Ulei din bace- se va folosi câteva picături intern 2,5-5 ml pezi luat intern ca depurativ sau tratament, sau se pun câtevapicături în cada de baie, pentru a acţiona extern la diferiteafecţiuni. Există la orice magazin naturist.Frunze sau ramuri:-Decoct din frunze sau ramuri. Se va pune o mână de frunzesau ramuri în 5 litri de apă, se fierbe timp de 15 minute dupăcare se va strecura. Se pune în cada de baie şi se va sta 30minute, este foarte util în cazul ascitei, ulcere atone, vechiinfectate. Se fac băi zilnic.-Cataplasme cu planta (fiartă aplicată caldă) aşa cum este maisus se aplică pe locurile cu edeme, într-o pânză care se aplicăpe locul unde există edem.-Decoct din lemn. O mână de ramuri se fierb timp de 30minute, într-un litru de apă, după care se strecoară. Se poatefolosi aşa cum este la comprese pe răni care se vindecă greusau la edeme sau se va face un sirop la care se mai adaugă500g zahăr şi se va fierbe. Se poate lua în afecţiunileaparatului digestiv ca faringite, etc câte o linguriţă la nevoie.INUL.Linum usitatissimum Fam. Linaceaea.Denumiri populare: in de fuior, in de sămânţă.Se folosesc seminţele mature.Tratamente populare: ceaiul din seminţe de in se luapentru tuse. Cu făina de in se făcea o turtă care se punea perăni, ca să scoată puroiul din ele şi să le vindece; se schimbade mai multe.Uleiul se punea pe o cârpă la arsuri, iar din făină de inşi cartofi fierţi pisaţi, se făceau legături la umflături şi abcese,ca să coacă. Seminţele fierte se puneau în legături laumflături, ori se fierbeau în lapte şi se făcea o turtă care seaplica pe gât. La gâlce (adenopatii) rele cu tendinţa decoacere, precum şi contra junghiurilor, se puneau cataplasmedin făină de in cu lapte. Cu făina amestecată cu lapte şi floridin grădină se făceau legături contra durerilor de burtă. Olingură de seminţe se pune într-un pahar cu apă şi se lua searaca laxativ.Compoziţie chimică: se folosesc numai seminţeleajunse la maturitate (Semen Lini) conţin: mucilagii, formatedin acid galactouric, ramnoză, galactoză, xiloză şi arabinoză,lipide formate din trigliceride ale acidului oleic, linani,linoleic, stearic, miristic şi în special linoleic, grăsimi.Protide, un heterozid cianogenetic-linmarozidul care sededublează în acid cianhidric, glucoză şi acetonă. Săruri depotasiu şi magneziu. Acizi graşi nesaturaţi Omega-3 care seîntâlnesc mai mult în carnea de peşte.Acţiune farmaceutică: seminţele de in întregiingerate în această stare câte 2 linguri pe zi sunt folosite întratamentul dispepsiilor şi constipaţiei. Datorită mucilagiilorcare le conţine are acţiune emolientă, calmantă, laxativă,purgativă şi antiseptică în special asupra tubului digestiv.Făina de in sau mucilagiul făcut prin macerarea seminţelor înapă este foarte util deoarece este emolient extern foarte util.Linanii anihilează efectul unor estrogeni, de aceia este indicatîn toate formele de cancer sau afecţiuni ale sânului, sau chiarboli metabolice endocrine. Omega-3 blochează acţiuneaprostaglandinelor şi prin aceasta se reduce colesterolul şiajută în tratamentele cancerului. Subţiază sângele şi ajută întoate afecţiunile în care acest lucru este foarte necesar.Se indică la următoarele afecţiuni: abcese,adenopatii, arsuri, cancer, cistite, constipaţie, crustelescalpului, dureri diverse inclusiv reumatice, furuncule,ihtioză, inflamaţii intestinale şi ale vezicii urinare, litiazărenală, răni diverse, tuse, xeroze cutanate.Preparare:-O lingură de seminţe întregi, se macerează pentru ojumătate de oră în 100 ml apă la temperatura camerei. Sefoloseşte ca băutură emolientă în afecţiunile digestive.-1-2 linguri de seminţe întregi, se iau seara la culcare pentruca să regleze constipaţiile, datorită acţiunii mecanice asupraintestinului. Se poate folosi o perioadă foarte lungă fără niciun pericol fiind mult mai indicată ca uleiul de parafină sauuleiul de ricin, datorită faptului că sunt şi emoliente puterniceşi ajută chiar la refacerea mucoaselor.-1-2 linguri seminţe se pun în 250 ml de apă, pentru 8 oredupă care se mai adaugă sucul de la o lămâie fără pulpă. Sepot consuma 2 astfel de macerate în litiaze renale, afecţiuniale aparatului digestiv sau alte afecţiuni unde este nevoie derefacerea celulară.-Ceai din o lingură de seminţe la 250 ml apă fiert timp de 5minute se foloseşte pentru afecţiunile respiratorii.-4 linguri de seminţe se pun în 500 ml apă se fierbe timp de15 minute, după care se strecoară şi se vor face spălăturivaginale în cazul cistitelor. Se mai poate adăuga puţin pelin(olingură), fiind mai util în mai multe alte afecţiuniginecologice.-Făina de in se poate face din ea o turtă cu puţină apă călduţăşi se aplică la răni sau se unge pe locurile în care existăcheratoze sau ihtioză.-Făină de in în amestec cu făină de muştar în diferiteconcentraţii 1\1 sau mai mult se aplică extern în special lacopii sau în locurile unde trebuie să activeze circulaţiasângelui. Acestea amândouă se vor fierbe în puţină apă, sause umectează doar şi apoi se va întinde pe o pânză aplicândusepe piele.-Cataplasme care se fac din 3 linguri de seminţe care se vorpune în 250 ml apă. Se vor fierbe timp de 10 minute, dupăcare se va pune acesta după strecurare, pe o pânză şi se aplicăîn cazul rănilor sau abceselor. Se poate aplica caldă, în cazulîn care se doreşte să se grăbească colectarea abcesului. Totacestea se vor aplica calde, în cazurile în care gâtul esteinflamat. Se pot ţine peste noapte.-Pentru înmuierea crustelor se va pune 2 linguri de făină dein în 250 ml apă caldă, se lasă timp de 3-4 ore după care sestrecoară prin tifon. Cu aceasta se va unge locurile cu cruste,sau se pune chiar mai multă făină pe pansament pentru arămâne o perioadă mai lungă în contact cu pielea.-În arsuri se foloseşte uleiul de in în amestec cu apă de var înpărţi egale. Se pune totul într-o sticlă curată şi se agită până laformarea unui lichid alb-lăptos, cu care se unge arsura.Acesta are proprietatea de a calma durerile, răcorii şivindeca rana.-În cistite (inflamaţia băşicii urinare) se fac spălăturicalde sau băi cu fiertură din 2-4 linguri de seminţe la 500 gapă caldă.IPCĂRIGE.Gypsophila paniculat Fam. Caryophillaceae.Denumiri populare: coroana miresii, floarea miresii,gipsăriţă, iperige, piprăriţă, scuturice strălucită.Tratamente populare: rizomul şi rădăcinile curăţatede coajă, tăiată în bucăţele şi uscate la soare se pot folosi laspălat, înlocuind săpunul. În industria alimentară rădăcinilesunt folosite la fabricarea halvalei şi halviţei.Ceaiul şi decoctul; se lua contra anemiei, astmului,reumatismului, bolilor de ficat şi de stomac.Compoziţie chimică: de la această plantă sefoloseşte rădăcina şi rizomii (Radix Gypsophilae sau RadixSaponariae albae) recoltate în august- noiembrie, saponozidede natură triterpenică, gipsogenină identic cu cel dinsăpunariţă, ulei volatil în cantităţi mici, zaharuri reducătoare,gume, substanţe grase, săruri minerale. Se folosesc rizomii şirădăcinile.Acţiune farmaceutică: Acţionează ca expectorant şidepurativ în doze mici datorită saponinelor care au acţiuneiritantă asupra celulelor, modifică permeabilitatea membraneicelulare şi măreşte secreţiile, mărind diureza şi secreţiilebiliare. În doze mari acţionează iritant asupra căilor digestive.Extern cicatrizant.Se folosesc la următoarele afecţiuni: afecţiuniurinare (măresc diureza), boli de ficat şi stomac (măresccantitatea de suc gastric şi biliar), bronşită, dermatoze,dischinezie stomacală şi biliară, eczeme, escare, faringitegranulare, furuncule, oxiuri, paraziţi intestinali, răni,reumatism, tuse.Preparare:-Infuzie sau decoct din 1 linguriţă de rădăcină mărunţită la250 ml apă, după o prealabilă macerare timp de 6-8 ore. Sefolosesc intern ca expectorant până la 200 ml ceai pe zi saudecoct 5 minute se utilizează în gargarisme în tratamentulfaringitelor granuloase.-Se va face tinctură din 50 g rădăcină mărunţită. Se vor puneîntr-o sticlă, în care se va adăuga 250 ml alcool alimentar de70° (sau farmaceutic). Se va ţine apoi timp de 15 zile latemperatura camerei, agitând des pentru a se putea extrageprincipiile active din plantă. După 15 zile se strecoară. Se vapune în sticluţe mici la rece. Se poate păstra timp de 2 ani.Administrare: 5-10 ml pe zi diluat cu apă.-Decoct dintr-o linguriţă de praf de plantă la o cană de apă.Se va fierbe timp de 5 minute. Se mai poate amesteca cusăpunariţă în dischinezii biliare sau toate celelalte.-Extern se va folosi cantitate dublă de plantă.- Este mult mai eficientă dacă se combină cu săpunariţă încantităţi egale.IPECA.Uragoga Ipecacuana Fam. RubiaceeaSe foloseşte rădăcina aceste plante.Compoziţie chimică: rădăcina de ipeca conţine 2%alcaloizi din care 56-60 % emetină, 40 % cefelină, 2%psihotropină precum şi cantităţi mai mici de emetamină şi omertilpsichotrină.Dependent de zona geografică raportulîntre emetină şi cefelină poate fi inversat.În afară de alcaloizi mai conţine acid ipecacuanic, unacid glicodizic, ipecacuanină, un glicozid scindabil în glucozăşi un aglicon fenolic şi ipecozidul un glicozid azotatortodifenolic. În rădăcina de ipeca se mai află acid citric,malic, ascorbic, o saponină (2,5%), cantităţi mai mari deamidon şi un complex glucoproteic cu caracter de alergenă.Emetina principalul alcaloid fiind metilcefelină,cefelina fiind un produs de reducere a psicotrinei, emetinaeste emetină dehidrogenată.Acţiune farmaceutică: sunt întrebuinţate ca expectorante sauca emetice dependent de doză. Această acţiune se datoreşteemetinei care din acest punct de vedere sunt calitativ identice.Ele diferă numai în ce priveşte efectul cantitativ, cefelinafiind mai iritantă şi mai toxică. Ele excită direct centrulvomei la care se adaugă acţiunea iritantă locală asupraterminaţiilor emetico-senzitive ale mucoasei gastrice.Stimulează secreţiile mucoaselor, fluidificăexpectoraţia.Sunt recomandate în bronşite, bronhopneumonii,astmul bronşic al copiilor, deoarece nu provoacă tulburărisecundare. Prin emetină ce o conţin au o acţiune amibicidă(formele histolitice) în abcesul pulmonar cu cestode.Sunt contraindicate la cardiaci, caşetici, la bătrâni,în tuberculoză cavitară, ateromatoză, în sarcină avansată, lapsihastenici, alcoolici. Doza maximă 1 g-24 ore.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunirespiratorii, afecţiuni digestive, paraziţi intestinali, în specialcestode, (tenii) asupra cărora are o puternică acţiuneomorându-le. Deci este util în toate formele în care suntimplicaţi paraziţi: chistul hidatic fiind una dintre afecţiunilemajore care poate să le rezolve.Preparare: în mod normal se face o tinctură lafarmacie apoi se va da o anumită doză din acea tinctură înfuncţie de o serie de elemente de care se ţine cont: vârstă,greutate, alte afecţiuni care mai sunt în organism, etc.-Decoct- din o linguriţă de plantă mărunţită care se va puneîn 250 ml apă. Se va fierbe timp de 5 minute apoi sestrecoară. Se indică mai ales în cazurile afecţiunilorrespiratorii. În afecţiunile cu paraziţi este preferabil să sefolosească un concentrat care îl voi descrie mai jos.-Concentrat pentru chisturi hidatice cu cestode: înmod normal emetina omoară aceşti paraziţi, necazul însăvine de la faptul că nu se poate administra în cantitatesuficient de mare, deoarece este o substanţă toxică destul deputernică. Eu propun o metodă prin care aceşti paraziţi atât depericuloşi se pot distruge.Este nevoie de următoarele plante medicinale :- rădăcină de Ipeca 50 g- din care se va face o tincturăsimplă.- rădăcină de Ferigă 50 g- din care de asemenea se facetinctură simplă.- rădăcină de Ginseng 150 g- tinctură triplă.- Ginkgo-Biloba-frunze 150 g-tinctură triplă- Anghinare-plantă 150 g-tinctură triplăFiecare din aceste plante se va măcina cu râşniţa de cafeaseparat şi se va pune în felul următor:Tincturile triple:-Faza 1-a. Ginseng-ul, Ginkgo-Biloba, anghinare fiecare dinacestea se va face separat din câte 50 de grame, tincturăsimplă. La fel se va proceda şi cu celelalte. Se va etichetaîntâi fiecare din sticlele în care se va pune această plantă. Seva pune apoi 50 g plantă într-o sticlă şi se va turna deasupraalcool de 70°. Se va lăsa apoi la temperatura camerei timp de15 zile, timp în care se va agita puternic de mai multe ori pezi pentru a se putea extrage principiile active din plante. Seva avea grijă ca aceste sticle să fie ermetic închise. Se vorlăsa apoi timp de 15 zile. După această perioadă se vorstrecura. Se va lăsa pentru 24 ore la decantat la rece în sticlăînchisă. După 24 ore se va scurge cu grijă lichidul de lasuprafaţă, fără să se ia reziduul care se va arunca. Tincturilesimple se vor păstra fiecare separat şi se ţin până laterminarea tincturilor triple.Faza 2-a- Se vor folosi în continuare doar cele care se indicătincturi triple. Se va pune tinctura din prima fază într-o sticlăde 250 ml şi se va complecta până la 250 ml cu alcoolfarmaceutic sau alimentar de 40 de grade. Se vor pune însticlă cu etichetă din nou 50 grame de plantă fiecare separat şise va pune peste ele alcoolul din sticluţa de 250 ml. Se va mailăsa 14 zile la temperatura camerei tot închis ermetic latemperatura camerei agitând des. După 15 zile se strecoară sefiltrează, se decantează şi se va pune într-o sticlă de 250 mlceea ce s-a obţinut.Faza 3-a. Se va complecta de data aceasta cu apădistilată până la 250 ml ceea ce s-a obţinut din faza 2-a. Se vaţine la temperatura camerei agitând des timp de 14 zile. Sefiltrează. Se va lăsa din nou la decantat apoi se va punefiecare din cele trei plante separat în sticluţe cu eticheta carescrie data când s-a făcut şi ce plantă este.Tincturile simple se fac ca în prima fază fără a mai treceprin celelalte şi se fac cu alcool de 70 de grade alimentar. Sepun şi acestea în sticluţe separat cu etichetă fiecare.Nu o să iasă prea mult concentrat pentru că în generalplantele prin uscare îşi pierd din apă şi în medie ajung de 5ori mai uşoare. Ori se folosesc plante uscate care absorb tot 5părţi, deci aproape tot alcoolul.Avantajele care decurg din acest concentrat sunt că este unpreparat foarte concentrat şi se va putea folosi diluat. De ceam ales această formulă ? În principal- ginseng-renumitrevitalizant, repară, vindecă, Ginkgo-Biloba= reface nervii.Anghinarea ajută la drenarea fierii şi a organismuluieliminând din toxine. Ipcărige şi ferigă omoară cestodeledatorită conţinutului.Preparare: din fiecare tinctură se va pune cantitateegală de tinctură în aceiaşi sticlă. Nu se indică să se facăamestec mai mult de 100- 200 ml. Restul se păstrează neamestecat. Se va mai depune la fundul sticluţelor reziduurioricât le veţi filtra, dar acestea nu influenţează tratamentul.Administrare: se va pune din fiecare plantăconcentrat sau tinctură o cantitate egală, măsurată cu osiringă într-o sticlă de 100 ml. Adică 20 ml din fiecare soi depreparat. Se ia apoi şi se goleşte acesta într-o sticlă de unlitru. Se va complecta cu apă fiartă şi răcită sau cu apădistilată până la umplerea sticlei.Se poate încă păstra acest lichid maximum 90 de zilela rece. În mod normal tinctura sau concentratul se poatepăstra timp de 2 ani, dar dacă se diluează se mai poate păstratimp de 90 de zile.Se va ţine deci la rece, se agită înainte de a se lua, pentru căare tendinţa să se decanteze. Se va lua apoi câte o lingură de3 ori pe zi preferabil înainte de mese . Se va face acest lucrutimp de 60 de zile minimum.În acest timp cestodele sunt omorâte indiferent în cefază sunt sau cât sunt de multe. Nu sunt omorâte brusc ci lentşi nu se poate întâmpla să se producă anumite evenimentenedorite, de nici un fel. La fel se va întâmpla şi cu ouăleacestora.Ca măsură de precauţie se va lua suplimentar tincturăde propolis câte 2 picături le fiecare 5 Kg\ corp, de trei ori pezi. Acestea se vor pune pe o bucată de pâine se mestecă bineîn gură şi se înghit. În orice alt mod aţi lua tinctura aceasta depropolis se va depune pe cană, linguriţă, etc, doar ce este maibun. Verificaţi cât va rămâne pe linguriţă de exemplu. Cupâine se poate ca tot cât doriţi să se ia, fără să se piardă.Este singurul tratament care se poate face în cazulchisturilor hidatice cu rezultate surprinzător de bune în multecazuri. Se poate spune că poate să rezolve peste 50% dincazurile de chisturi hidate renale, hepatice sau de altelocalizări. Se poate încerca eventual înainte de operaţie.Este sigur că omoară foarte multe cestode care sunt înorganism ceea ce evită pericolul recidivelor chiar dacă se vaproduce o nouă infestare. Este posibil să se facă acesttratament şi după operaţie de chist pentru a evita recidiva. Nuspun că este ieftin, pentru că nu este ieftin deloc, dar văfereşte de o nouă operaţie care oricum ar costa mai mult plusar mai fi şi o serie de traume care rămân după orice operaţie.Vă va lua de asemenea puţin timp să-l preparaţi, dar estesigur că ceea ce aţi făcut aţi făcut singuri şi este de calitate.După o cură din aceasta se va verifica cum areacţionat organismul şi în cazul în care mai este nevoie semai poate face încă una sau chiar 2 cure din acestea.ISOPUL.Hyssopus officinalis Fam. Labiatae.Este o plantă de cultură.Denumiri populare: cimbru de cel bun, cimbru degrădină, culecel bun.Tratamente populare: ceaiul se lua contra tusei şi abolilor de plămâni, precum şi în reumatism şi scrofuloză.Compoziţie chimică: se recoltează în timpul înfloririinumai părţile nelignificate (Herba Hyssopi) părţile aeriene aleplantei conţin peste 2% ulei volatil format din timol, pimen şipinocamfen, flavonoide, sesquiterpene, carvocrol,hidrocarburi terpenice, compuşi oxigenaţi, ulei gras formatdin acid linoleic 54-62% alfa stearic, oleic şi linolic. Osubstanţă amară (hisopina) de natură lactonică numitămarubiină, acid ursolic, beto-sitosterină, tanin, hisopină,gumi-rezine, zaharuri, lipide, substanţe minerale: calciu,natriu, fosfor, fier, cupru, sulf, molibden, mangan, aluminiu,alte săruri minerale, etc.Acţiune farmacologică: are o puternică acţiuneantiseptică fiind un bun antibiotic, tonic- amară, astringentă,antisudorific, cicatrizant, antispastic asupra mucoasei netedeşi sedativ asupra sistemului nervos central, mai ales acentrului respirator. Produce de asemenea o uşoarăbronhodilatare fiind şi expectorantă. E tonic amar, astringent,carminativ, împiedică infiltrarea grasă a ficatului, favorizeazăeliminarea apei din ţesuturi.Uşurează expectoraţia producând eliminareamucozităţilor de pe căile respiratorii şi produce transpiraţie.Previne balonările. Este şi astringentă extern. Stimuleazăpofta de mâncare, reglează funcţiile digestive. Ajută îndurerile de urechi sau de dinţi.Scade tensiunea arterială. Slab diuretic. Dilatăarterele. Antiseptic bronhic. Scade fragilitatea capilarelor.Ameliorează durerile reumatice. Cicatrizant al rănilor.Tonic nervos general. Calmant în cefalee. Vermifug.Intră în compoziţia ceaiurilor antiasmatice, pectoral nr2 şi sudorific.Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiunihepatice, amenoree, anorexie, anxietate, ascită (favorizeazăevacuarea apei), astm, bronşită, calculoză renală şi biliară,cearcăne, cicatrizant al rănilor, colici, contuzii, echimoze,faringite, gastrite, gripă, guturai, hipertensiune(scadepresiunea arterială a sângelui prin dilatarea arterelor),indigestii, infiltrarea grasă a ficatului mai ales la alcoolici,isterie, laringite, leucoree (în special trichonomas), nevroze,oboseală fizică şi intelectuală, răni infectate purulente, răceli,ulcere varicoase, tuse.Administrare: se poate lua câte un vârf de cuţit depraf de plantă de trei ori pe zi. Se va ţine sub limbă timp de 5minute după care se va înghiţi cu puţină apă.-infuzie- o linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 mlapă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se vastrecura şi se pot consuma până la 4 căni pe zi.-Tinctură. Din 50 g de plantă mărunţită se va pune în ea 250ml alcool alimentar preferabil de 70°, apoi se va lăsa timp de15 zile agitând des. Se strecoară după aceia şi se va puteafolosi câte o linguriţă diluată de 3 ori pe zi, sau doarocazional la balon sau alte afecţiuni mai minore.Se mai foloseşte în atomoterapie şi se mai face şiuleiul volatil care şi el se poate folosi la o serie de afecţiunidin cele de mai sus.JNEAPĂNUL.Pinus mugo- Fam. Pinaceea.Denumiri populare: cătan, căţim, cătine, cetinăstrâmbă, dârzău, gneapăn, indorsăi, jep, jipel, jip, jip mare,jup, molift mic, pehin, pin pitic, pin de piatră, pin strâmb, pintârâtor, sucapău, şneapăn.Tratamente populare: aceleaşi ca ienupărul.Compoziţie chimică: cetina şi mugurii conţin uleivolatil 0,3%-0,6%, format din alfa pimen, beta pimen, betafelandren,limonen. Mici cantităţi de aldehidă anisică şicaproică, alcooli secundari monociclici, aldehide şi cetonesesquiterpenice, alcooli, terpeni terţiari, etc. Tanin, rezine,vitamina C sub. Minerale.Conţinutul cel mai mare se află în rămurele tinereînainte de deschiderea mugurilor.Acţiune farmaceutică: mugurii, extractul, uleiulvolatil din această plantă este antiinflamator, antiseptic înspecial al căilor respiratorii folosindu-se pentru că uşureazăexpectoraţia, urinare distruge o serie de germeni patogeni, îndermatologie în special ca vulnerar, diuretic, antireumatic,antiseptic şi cicatrizant al rănilor.Se poate folosi şi uleiul volatil care se găseşte laplafar acesta administrându-se conform prospectului.Uleiul de terebentină produce hiperemie şi este utilizatextern ca rubefiant.Prin distilare uscată se face Pix liqida care se foloseştela veruci sau în alte cazuri la dermatologie când se doreştecauterizarea unei răni.Se utilizează în următoarele afecţiuni: bronşită(expectorant), calculoză renală, cistite, dureri reumatice (băi),eczeme zemuinde infectate, infecţii cutanate, inflamaţiilerenale sau genitale, laringite, pielite, plăgi, răni, tenuri iritateînroşite, traheite, tuse, ulceraţii infectate, uretrite.Preparare: se va face decoct din 2 linguriţe de muguri saucetină mărunţită fiartă timp de 10 minute la 250 ml apă. Sevor strecura şi se poate consuma 2 astfel de ceaiuri pe zi.Aburul se pot face cu el inhalaţii care ajută în special laafecţiunile respiratorii. Se poate folosi uleiul de la plafarconform prospectului în funcţie de firma producătoare şi deconcentraţie. Pix liqida şi celelalte nu se pot realiza îngospodărie dar se pot achiziţiona de la farmacie care leprepară.LAPTELE CÂINELUI.Euphorbia cyparissias Fam. Eupharliaceae.Este o plantă toxică.Denumiri populare: aior, alior, aleur, aribi, buruianăde friguri, buruiană de negi, buruiană de râie măgărească,buruiană măgărească, lapte broştesc, laptele câinelui, laptelelupului, lilinăr.Tratamente populare: se folosea pentru vopsit înnuanţe de galben. Sucul scurs din tulpinile crude era leaccontra negilor, pecingine şi petelor de pe faţă, precum şipentru unghii stricate. Se mai ungeau cu latex bubele.Bătrânii spuneau că în timpul războaielor unii puneaulatexul pe răni, ca să împiedece vindecarea şi să nu-i trimităpe front.În Muntenia, fetele se spălau pe cap cu decoctulplantei, ca să le crească părul, sau să nu le cadă. Sămânţa şiplanta întreagă, se întrebuinţa ca vomitiv şi febrifug.Din laptele stors îngroşat cu făină de grâu, se făceauhapuri, care se luau ca vomitiv.Compoziţie chimică: planta conţine în latex:euphorbion, cauciuc, gumă, amidon, albumină, tanin, răşină,uleiuri grase, uleiuri eterice, alcooli triterpenici, pentaciclici,etc. Substanţe minerale.Acţiune farmaceutică: planta fiind otrăvitoare nu seva folosi intern. Extern ajută la o serie de afecţiuni prin aceiacă poate distruge ţesuturile şi prin aceasta este utilă la veruci,negi, etc. În popor se folosesc seminţele ca purgativ, dar esteextrem de toxică, aşa că este total contraindicată.Se poate folosi la: eczeme, negi, pecingine, pete pepiele, vermifug, veruci.Preparare: se foloseşte doar latexul care se aplicăextern în afecţiunile enumerate mai sus.LĂCRĂMIOARE SAU MĂRGĂRITARUL.Convallaria majalis Fam. Liliaceae.Denumiri populare: cerceluşi, clopoţei, coadacocoşului,curpină de pădure, dumbrăvioară, floarea turcului,flori domneşti, georiţe, iarba lui Sfântu Gheorghe, iarbamărgăritarului, lăcrămiţă, lăudaş, lilion bun, mărgărit,mărgăritare, mărgea, păhăruţe suflate, umbrăvioară.Tratamente populare: tulpinile florifere se folosescla ceaiuri, contra durerilor de piept. Se puneau în scăldătorilecopiilor slabi, anemici, să se întărească.Ceaiul din flori se folosea la poală albă (leucoree). Semai prepara din ele o apă de obraz, în credinţa că cine sespală cu ea va fi alb ca laptele.Roua strânsă din flori se întrebuinţa, ca picături înochi, contra conjunctivitei.Florile plămădite în oţet se miroseau contra durerilorde cap, iar ceaiul, preparat din planta verde sau uscată, se luala boli de inimă.În Tg. Ocna, părţile aeriene se foloseau la boli denervi şi ficat. Se mai foloseau pe alocuri şi la hidropizie,apoplexie şi epilepsie.Compoziţie chimică: se folosesc frunzele pe câtposibil fără peţiol în momentul înfloririi (FoliumConvallariae), se folosesc frunzele şi florile sau numai florile.Conţine heterozide cu acţiune cardiotonică 0,1% glucozidetotale, glicozide ale k-strofantidinei, convalatoxida,convalozidul, degluco-cheirotoxina, glucoconvalozidul,convalatoxolozidul şi convala-marina, saponozidoconvalarina.Aceste glicozide se găsesc răspândite în toate organeleplantei, unele se găsesc mai ales în flori(convalamarina înproporţie de 2%), altele în seminţe (convalozidul),majoritatea în frunze. În timp ce unele glicozide sunt lipsitede activitate cardiotoxică (convalamarina), altele sunt multmai active decât digitoxina (convalatoxina).Mai conţin Convalaria (convalamarogenina) osaponină neutră. Mai conţine săruri minerale şi altele care nuau importanţă terapeutică.Acţiune farmaceutică: preparatele de Convalaria auo acţiune cardiotonică asemănătoare strofantinei-k, şi suntutilizate din cele mai vechi timpuri. Prezenţa celor douăheterozide şi a saponozidelor comunică produsului proprietăţicardiotonice cu efecte rapide şi de scurtă durată, de asemeneaare şi acţiune diuretică.Principalele indicaţii ale preparatelor de Convalaria:insuficienţă cardiacă uşoară sau medie, precum şi întratamentele prelungite ale formelor cronice când estenecesară o terapie lipsită de efecte secundare. În tulburărilede conductibilitate a stimulilor şi alte tulburări nervoase aleactivităţii cardiace, în leziunile cardiace, în leziunile cardiacela sportivi, în insuficienţa aortică şi mitrală, în infarctulcardiac şi în scleroza coronarelor. Se recomandă deasemenea la bătrâni cu forme bradicardice de insuficienţăcardiacă.Sunt contraindicate în infarct miocardic recent, la bolnaviidecompensaţi, cu stază pulmonară, la bolnavii cugastroenterite catarale, cu afecţiuni acute ale ficatului,rinichiului şi splinei, în degenerescenţă grasă a miocardului.Se mai poate folosi la: afecţiuni cardiace, afecţiunileurechii, ameţeli, aritmie, artroză, ateroscleroză, bradicardie,conjunctivite, dilataţia inimii, dispnee cardiacă, dureri de cap,dureri uterine, edemele gleznelor, epilepsie, extrasistole,hidropizie, hipodinamie circulatorie, hipotonie arterială,infarct miocardic, leucoree, leziuni cardiace, migrene denatură nervoasă, palpitaţii, paraplegii, prurit valvular şivaginal, scurgeri ale ochilor şi urechilor, tahicardie, tulburărifuncţionale ale inimii, tulburări nervoase, vertij.Preparare: este indicat să se facă tinctură şi să seadministreze 2 ml o dată şi maximum 6 ml pe zi. Se maipoate folosi ca infuzie făcută dintr-o linguriţă de plantămărunţită la 250 ml apă. Se vor consuma maximum 2 căni pezi, preferabil împărţite în cursul întregii zile.-Ca tonic cardiac, recomandat în cazul de intoleranţă adigitalei sau în tratamentul digitalic sub formă de infuzie 6-10g la 180 mg se ia o lingură de 3-4 ori pe zi. Se utilizeazănumai cu avizul medicului.Fructele roşii sunt toxice şi uneori sunt tentante pentrucopii. Simptomele intoxicaţiei cu aceste fructe sunt: greaţă,vomă, tahicardie, aritmie cardiacă, diaree, diureză excesivă.Ca tratament în aceste intoxicaţii cel mai activ este cărbunelemedicinal sub formă de praf care se va lua în funcţie decantitatea de fructe care s-au consumat şi de vârstă.LĂMÂIUL.Citrus limoniu Fam. Rutaceae.Denumiri populare: alămâi, chitră, citronă, lemonie,liman, măr de ţitron, ţitrom, ţitron.Compoziţie chimică: apă 86-88%, proteine, hidraţide carbon, acid citric, acid malic, citrat de calciu, citrat depotasiu. Substanţe minerale: fosfor, fier, siliciu, mangan ,cupru, calciu. Vitamine: A, B1, B2, B3, D, E, PP. Citraţii desodiu şi potasiu. Uleiul volatil din coajă este compus dinlimonen, pinen, camfor, felandren, sesquiterpene, linalol,acetat de linalol, terpene (ajută la controlul colesterolului dinsânge), flavonoide, limonen, acetat de granic, citronelol,citral, aldehide.Acţiune farmacologică: antiseptic, astringent, anticancerosfiind un antioxidant puternic, bactericid (meningococ, bacilulEberth, bacilul Locffler, pneumococ, stafilococ), activator alglobulelor albe în apărarea organismului. Răcoritor, febrifug,tonic al sistemului nervos central şi al sistemului nervossimpatic. Tonicardic, antiinflamator, calmant, cicatrizant,fortifiant, alcalinizant.Limonena micşorează tumorile canceroase. Diuretic,antireumatismal, antigutos, antiartritic, calmant, antiacidgastric, antiscleros (prevenirea senescenţei), antiscorbutic,tonic venos, hemostatice.Întăreşte imunitatea organismului, scade hipervâscozitatesangvină, fluidizant sangvin, hipotensor, redăechilibrul biologic, depurativ, remineralizant, antianemic,stimulează secreţiile gastro-hepatice şi pancreatice,hemostatic, carminativ, vermifug, antiveninos, antipruginos.Ajută la slăbit, coaja este tonifiantă, vitaminizat,carminativă. Seminţele antihelmitice, febrifuge, fiind unantioxidant puternic poate preveni cancerul. Flavonoizii ajutăorganismul să lupte cu diverşi viruşi.Reface parenchimul hepatic. Ajută la fixarea calciuluişi calmează crizele acute Tonic cardiac. Reduce cantitatea decolesterol din sânge. Vitamina C este unul din cei maiputernici antioxidanţi care poate lupta contra infecţiilor şichiar în lupta contra cancerului.Extern: antiseptic, antitoxic, astringent, antisolar(fotoprotector), cicatrizant, curăţă dinţii albindu-i,diminuează intensitatea petelor şi pistruilor, antipruginos,antiveninos, cicatrizant. Întăreşte unghiile, tonifică gingiile,opreşte căderea părului, întreţine pielea, îndepărtează negii şiverucile.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: aerofagie,afte, amigdalită, anemie, angine, arterioscleroză, ascite,astenie, astm, bronşită, blefarite, blenoragie, cancer, cefalee,congestie hepatică, convalescenţă, creştere, degerături,demineralizare, diabet, diaree, diateză urică, dispepsiidigestive (digestii anevoioase), dizenterie, enteroragii,epitaxis, erupţii cutanate, febră, flebite, fragilitate capilară,furuncule, gastrite hiperacide, gastralgii, glosite, gripă, gută,guturai, hemofilie, hemoragii, herpes, hepatite, hiperaciditate,hipertensiune, Hipervâscozitate sangvină, icter, inapetenţă,infecţii diverse, îngrijirea corporală, insuficienţă hepatică şipancreatică, insuficienţă corticosuprarenală, înţepături deinsecte, întreţinerea pielii, litiază urinară şi biliară, maladiiinfecţioase, meteorism, migrene, negi, obezitate, otite, oxiuri,paludism, paraziţi intestinali, pete pe piele, picioare sensibile,pistrui, plăgi infectate putride, pletoră, prevenirea canceruluişi a epidemiilor, prevenirea ridurilor, reumatism, scorbut,seboree, senescenţă, sifilis, stomatite, tuberculoză pulmonarăşi osoasă, ulcer stomacal, unghii sfărâmicioase, varice, viermiintestinali, vomă.Preparare: se foloseşte cel mai mult sucul de lămâiecare se ia diluat cu apă şi în afară de diabet se va îndulci nucu zahăr ci cu miere preferabil polifloră, pentru că are maimulte vitamine. Acest lucru se va face după gust şi dupătoleranţa individuală.Consumul lămâii crude chiar cu coaja albă din interiorcu tot este de asemenea utilă în aproape toate afecţiunile demai sus, mai ales dacă se face o perioadă mai lungă.Lămâile se pot lua şi sub formă de cură. Se va începecura cu o lămâie din care se va consuma doar sucul, îndulcitcu miere şi diluat cu apă, în prima zi. A doua zi se vorconsuma 2 lămâi şi apoi se va adăuga câte o lămâie zilnic înplus. Se poate face până se ajunge la maximum 10 lămâi pezi, în special în obezitate sau în cazurile cu calculi urinari saubiliari. Dar se poate face folosind şi doar 5 lămâi maximum,în funcţie de toleranţa individuală. După ce s-a ajuns lacantitatea maximă de lămâie dorită se va începe să se scadătreptat câte o lămâie zilnic până se va ajunge din nou la olămâie. Este una dintre cele mai utile cure în foarte multeafecţiuni.De asemenea se poate folosi un ceai făcut în felulurmător: se va tăia lămâia în două, după care se va stoarcesucul din ea separat. Se va tăia apoi lămâia în felii şi se vapune în 250 ml apă. Se va fierbe până când se va muia coajade la lămâie. Se va lua de pe foc apoi şi se va lăsa să serăcească. După ce s-a răcit (nu înainte) se va turna acest ceaistrecurat peste sucul care s-a obţinut anterior. Se poate îndulcicu miere polifloră dacă nu cumva este vorba şi despre diabet.Este foarte util şi acest ceai pentru că ajută în special lacurăţirea organismului, la curăţirea vaselor de sânge, etc. Seva putea face zilnic consumându-se timp de 10 zile cel puţinîn afecţiunile de mai sus.- Lămâie se va tăia felii şi se va lăsa pentru 24 ore în oţet şiapoi se va aplica pe bătături sau keratozele pielii.Coaja de lămâie se foloseşte la frecarea dinţilorpentru a se albi.Pentru spălături externe- se va pune puţin suc de lămâie înapa cu care se clăteşte. Este foarte util pentru că pielea varămâne acidă după spălare lucru care contribuie laimposibilitatea înmulţirii microbilor.La viermi intestinali se vor da seminţele mărunţite, olinguriţă dimineaţa pe stomacul gol.La otită suc de lămâie se va introduce în ureche călduţ.La afecţiunile ochilor- suc de lămâie diluat cu apă şipuţină miere.La afecţiuni nazale- suc în fiecare nară, câteva picături.Notăm faptul că lămâia şi sucul de lămâie introdus înorganism se transformă şi va prezenta o reacţie alcalinăajutând în cazul acidităţi gastrice stomacale.LĂSNICIOR.Solanum dulcamara Fam. Solanaceea.Denumiri populare: buruiană de bube rele, buruianăde dalac, lăsmuitor, losnicioară de ceas rău, pătlagină dedalac, poama câinelui, umbra nopţii, viţa ovreiului, zârnă.Se aseamănă cu zârna ca efecte, de fapt este din aceiaşifamilie, zârna fiind Solanum nigrum (umbra nopţii, zârnă).Fructele sunt roşii şi sunt toxice.Compoziţie chimică: frunzele şi fructele conţinsolanină, acizii dulcamarie, dulcamaretic, saponozidesteroidice, vit. C, săruri minerale, celuloză, puţină glucoză.Se folosesc de la această plantă: fructele, florile, frunzele.Acţiune farmaceutică: expectorant, laxativă,antimitotică, diaforetică, măreşte secreţiile renale şi biliare.Are o acţiune slab narcotică. Extern ajută la vindecarea unorafecţiuni metabolice.Se poate folosi la următoarele afecţiuni:afecţiunile vezicii urinare, antrax, astm, bolile splinei,bronşită, eczeme cronice, furunculoză, gută, impetigo,psoriazis, reumatism, scrofuloză.Preparare: se va lua 0,1 g de 3 ori pe zi din praf deplantă uscată pusă într-o caşetă care se va înghiţi cu puţinăapă.-Decoct din 1-2 linguriţe de plantă mărunţită care se va fierbetimp de 5 minute în 250 ml apă. Se strecoară şi se vaconsuma câte o ceaşcă dimineaţa şi una seara.-Tinctură se va lua câte 15-20 picături de 3 ori pe zi diluat cupuţină apă. Tinctura se va face din 5o g praf de plantă care seva pune cu 250 ml alcool 70° timp de 15 zile în care timp seva agita des ţinându-se recipientul la temperatura camerei. Sestrecoară apoi şi se poate folosi. Este bine ca această tincturăsă se pună într-un recipient de culoare închisă pentru că estesensibil la lumină şi de asemenea se indică să fie ţinut bineînchis pentru a nu se evapora. Este preferabil să se ţină laîntuneric şi atunci se poate păstra o perioadă de 2 ani.LEMN CÂNESC.Ligustrum vullgare. Fam. Oleaceea.Denumiri populare: caprifoi, călin, caşie, cireş depădure, cornăţel, corn, cununiţă, lemnul cânelui, mălai negru,mălin, mirtoi, salbă moale, tulichioară.Tratamente populare: scoarţa se folosea la vopsit îngalben şi negru, amestecată cu măcrişul iepurelui. În Dolj sevopsea cu ea borangicul în verde. Se frecau în palmă, sefierbeau apoi până se făcea o spumă verzuie în care se puneapiatră acră şi după ce se topea, se introducea borangicul.Ceaiul din ramuri şi fructe se folosea contra constipaţiei şihemoroizilor. Coaja se întrebuinţa ca antiscorbutic. Cudecoctul ei se spălau contra râiei. Fierte cu soc şi brustur,frunzele se puneau la umflături.Compoziţie chimică: frunzele, florile şi scoarţaconţin tanin, vitamina C glicozidul ligustrina şi ligulină.Ligulina poate servi ca turnesol, are culoarea roşie în mediulacid şi verde în mediu alcalin. Ligustrina este un principiuheterozic cu gust amar.Acţiune farmaceutică: astringente datorită taninului,antidiareic, antiseptic, antiparazitar, cicatrizant, detersiv.Fructe sunt şi laxative.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afte,angine, dermatite, diaree, escare, fetor bucal, hemoroizi,inflamaţii bucale sau ginecologice, leucoree. metroragii, rănigreu vindecabile, râie, ramolisment, reumatism, stomatite,ulceraţii dermice chiar putride.Preparare: se va face un decoct din 2 linguriţe la ocană de apă şi se va fierbe timp de 10 minute. Se va puteaconsuma 2 căni pe zi din acest ceai. In cazul în care se vafolosi extern se va dubla cantitatea de plantă.LEMNUL DOMNULUIArtemisia abrotanum Fam. LeguminoaseDenumiri populare: alimancă, focşor, lămâiţă, lemndomnesc, lemn dulce, lemnuşor, pelin domnesc, rosmalin,ţipruş.În tradiţia populară: ramurile se fierbeau şi decoctulse ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Cu frunzele uscate,pisate mărunt, amestecate cu ceară curată se făceau turtiţecontra durerilor de ochi. La cel perit se foloseau în mai multefeluri. Se uscau bine frunzele bine, se frecau în palmă până sefăceau ca făina şi apoi se presărau la “cel perit”. Se amestecafăina din frunze cu groscior dulce şi cu acesta se ungeau. Uniitrăgeau făina din frunze pe nas, ca tutunul. Contra “plesnelor”la copiii mici, frunzele se pisau mărunt, în palmă, se cerneaucu o sită deasă, se amestecau cu miere şi apoi se ungea cu eape buze şi gingii. Se mai punea în scalda copiilor mici, ca săfie plăcuţi ca el. Ramurile se puneau în apăsau rachiu şi apoise luau contra durerilor de stomac.La copii mici se punea scoarţa pisată în laptele mameişi aşa li se da. Ceaiul din ramurile uscate se mai lua contra“năduşelii”. Decoctul lor se folosea contra frigurilor. Se maiîntrebuinţau la băi de picioare.Fierte în vin, se puneau, cât se putea suferii defierbinţi, la junghiuri. Fierte cu iarbă creaţă şi rostopască seluau contra durerilor la naşteri. Decoctul plantei se foloseacontra tusei cronice.Compoziţie chimică: se folosesc părţile subteraneadică rizomii şi rădăcinile (Radix Liquiritiae) fie primăvarafie toamna, un alcaloid toxic în cantitate mică abrotina. Maiconţine: alfa şi bete pinen, camfen, terpinol, triterpenoide,geraniol, limonen, alfa –felandren, fenoli, licviridina,borneol, ulei volatil , tanin, flavone, substanţe amare, purine,umbeliferonă, scopolen glicirizina, un hormon estrogen denatură steroidică, rezine, zaharuri, manitol, substanţemineraleAcţiune farmacologică: afrodisiac feminin,antihelmitic, antiputrid, antiseptic urinar, antiulceros,antiluetic, antiinflamator, antispasmodic, analgezic,antimicrobian, antibacterian, tonic amar, stimulent gastric,insecticid, diaforetic, expectorant, slab diuretic, uşorexpectorant prin fluidificarea secreţiei traheo-bronşice şifaringiene, uşor laxativă, estrogenă, antiulceroasă,antidismenoreică, emenagog, nematocid. Favorizeazăreţinerea sodiului ceea ce duce la hipertensiune şi deci nuprea este indicat celor cu această afecţiune.Intră în compoziţia ceaiului antireumatic, laxativ nr2şi pectoral.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunirespiratorii, anemie, afrodiziac feminin, artrite, boli destomac şi ficat, bronşită (fluidifică sputa), buze crăpate,calculoză renală şi biliară, cangrene, constipaţie, dereglărihormonale, dismenoree, dispepsie de fermentaţie, dureri deochi, dureri de dinţi, dureri de picioare, dureri de piept,edeme, faringită, inapetenţă, înţepături de insecte, malarie,menstruaţii dureroase, plăgi vechi sau ulcerate, traheită, tuse(fluidifică secreţiile), ulcer stomacal, uşurarea durerilor lanaştere.Atenţie : nu se foloseşte de hipertensivi.Preparare: se foloseşte rădăcina şi rizomii.-Macerat la rece 2 linguriţe de plantă mărunţită se va pune în250 ml apă şi se va lăsa timp de 8 ore după care se vastrecura. Se pot consuma 2 căni pe zi chiar perioade lungi.-Decoct- 2 linguriţe de plantă se va fierbe în 250 ml apă timpde 10 minute după care se va strecura. Se pot folosi 2 căni pezi.- Infuzia- în cazul în care se doreşte un concentrat mai slab seva pune 2 linguriţe de plantă în 250 ml apă clocotită. Se vaacoperi pentru 10 minute după care se va strecura. Se potfolosi 2 căni pe zi şi din această infuzie.LEMN DULCE.Glycyrrhiza echinata (glabra) Fam. Leguminoase.Denumiri populare: ciorâng, ciulungraf, firuţă, iarbalui Daraboi, iarbă dulce, iarbă tare, plutitoare dulce, rădăcinădulce, reglisă, unghia găii, zelisnec.În tradiţia populară: rizomul se bea contra tusei şidurerilor de piept.Compoziţie chimică: rizomul- conţine 5-15%glicozide: glicozide tip saponine triterpenice al căror agliconeste înrudit cu acidul oleanolic: glicirizina substanţă cu gustdulce pronunţat, mucină şi glicozide flavoninice:liquiritozidul, licviridina, izolicviritină, coloranţi galbeni. Maiconţine zaharuri reducătoare, saponine hemolitice, acidglucuronic, asparagină, rezine, o substanţă cu acţiuneestrogenă (hormon estrogen), zaharuri, manitol, celuloză,lignină, vitamine din grupa B.Acţiune farmacologică: antispasmodică, slabdiuretică, uşor expectorantă prin fluidificarea secreţiilorbronhice, antispastică, antihistaminică, antiacetilcolinică,acţiune tampon a acidităţii gastrice, acţiune antitusivă,acţiune asupra metabolismului hidric-salin, acţiune anorexică,acţiune antiestrogenă, cardiovasculară, bacteriostatică,antitoxică faţă de toxina tetanică, acţiune difterică şi asuprastricninei, antihemoroidală, uşor laxativă, estrogenă,antiulceroasă şi antidismenoreică. Reduce inflamaţiilegastrice, protector al mucoasei gastrice. Nu este indicat să sefolosească de către cei care au hipertensiune pentru că reţinesodiul în organism şi prin aceasta face să crească tensiuneaarterială. Ajută la inflamaţiile articulare.Se foloseşte la aceleaşi afecţiuni ca cea de mai sus.Preparare: în plus mai putem spune că şi aceasta şicea de mai sus se mai poate folosi sub formă de pulbere carese va lua câte un vârf de cuţit o dată putându-se lua de 3 oripe zi. Are acţiune deosebită la hemoroizi, putându-se face şisupozitoare pentru acest caz.Pentru aceasta se va pune praf de rădăcină 50 g în 250ml ulei vegetal sau altă grăsime (untură, lanolină, vaselină,etc) pe baia de apă cu praf de plantă şi se va fierbe apoi timpde 3 ore. După cele 3 ore se va strecura.În cazul în care se doreşte să se facă o cremă maiconsistentă se va pune în aceasta după strecurare ceară dealbine (50g) şi se topeşte din nou pe baia de apă, până setopeşte toată ceara. Se ia de pe foc şi se va lăsa la răcireamestecând încontinuu, pentru că are tendinţa de a sestratifica prin răcire.În cazul în care nu convine consistenţa cremei şi sedoreşte mai moale se mai adaugă prin încălzire ulei, iar dacăeste prea moale se va adăuga ceară de albine.De asemenea se mai poate face o tinctură care se vaface din 50 g de plantă mărunţită care se va pune cu 250 mlde alcool alimentar de 70° şi se va lăsa timp de 15 zileagitând des, după care se va strecura şi se va trece într-o sticlăde capacitate mai mică.Se va putea lua câte 20 picături sau chiar o linguriţă, odată putându-se lua de 3 ori pe zi în diluţie cu apă simplă sauceai, se poate lua o perioadă mai lungă.Indicaţiile pentru afecţiuni sunt identice cu cele de la“Lemnul Domnului”.LEUŞTEAN.Levisticum officinalis Fam. Umbelifere.În tradiţia populară: frunzele se puneau în legăturicontra durerilor de cap. Se frecau cu ele la bubă şi contra“blândelor de ploaie”, iar pisate se puneau la răni. Ceaiul dinfrunze se lua în tuse cu guturai şi tuse măgărească. Rădăcinapisată şi opărită se punea caldă la junghiuri, fiind muştarulsăracului, în multe părţi. Ceaiul preparat din seminţe se luacontra durerilor de stomac şi în indigestii, iar decoctulfrunzelor, ca diuretic. A fost între leacurile obişnuite contrafebrei tifoide. În Prahova, se muia un cearceaf în oţet de vin,fiert cu rădăcină de leuştean şi se înfăşura bolnavul cu el. Înalte părţi se făcea abur, cu o cărămidă fierbinte, peste care seturna oţet de vin, fiert cu usturoi şi leuştean. La Nereju sefolosea cu frunze de nuc, ulm şi pelin.În nordul Moldovei, frunzele se uscau, se pisau, sepuneau în borş cu tărâţe de porumb şi cu acesta se spălamuşcătura de şarpe la vite.Compoziţie chimică: toate părţile plantei conţin uleivolatil constituit din terpinol şi alte terpene, derivaţi terpenicicumarinici şi furanocumarinici precum şi derivaţi ai aciduluiftalic, rezine, hidrocarburi acizi numeroşi între care acidulacetic şi benzoic.În special în părţile subterane sunt prezente grăsimi,gumirezine, taninuri, săruri minerale şi diferiţi acizi organici,între care alcooli terpenici şi esterii lor care au şi veroridol.Acţiune farmacologică: diuretică eliminând clorul şicompuşii azotaţi. Hipotensiv, sedativ neurogen. Măreştesecreţiile salivare şi gastrice.Reglează ciclurile menstruale, deci are un efectemenagog şi totodată calmează durerile. Expectorantpulmonar, normalizează scaunele şi contribuie la reglareadigestiei.Ajută la refacerea copiilor debili. Este un carminativ.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunidigestive, afecţiuni ale glandelor salivare, afecţiuni renale,anorexie, bronşite, cicluri menstruale dereglate, coliciabdominale la copii, constipaţie, debilitate, diaree,dismenoree, edeme cardiace şi renale, gaze intestinale,hipertensiune, inapetenţă, retenţie azotată, stres, tahicardie,traheită, tulburări de ciclu, ulceraţii tegumentare.Preparare: frunzele proaspete se aplică pe ulceraţiileexterne ale pielii.-Intern se poate consuma ca plantă proaspătă în salată sau îndiferite produse alimentare ca şi condiment.-Ceai din plantă proaspătă sau uscată. O linguriţă de plantăla 100 ml apă clocotită. Se va lăsa acoperit 10 minute, sestrecoară şi se vor putea consuma 3-4 astfel de ceaiuri pe zi.In cazul în care nu este diabet, se va folosi îndulcit cu mierepolifloră.LEVĂNŢICA.Lavandula angustfolia Fam. Lamiaceae.Denumiri populare: aspic, lavand, levănţică degrădină, levănţică de pădure, livanţ, livanţică, livan,spichinel, spichinat.În tradiţia populară: uleiul este întrebuinţat înindustria parfumurilor şi săpunurilor de toaletă.Tulpinile florifere se puneau între haine contramoliilor şi ca să miroase frumos.Se mai întrebuinţa ca stimulent, antispasmodic, tonicşi la combaterea bolilor aparatului respirator.Plămădeala cu un pumn de flori într-un litru de rachiude drojdie tare, ţinută două săptămâni şi apoi strecurată, sepunea în comprese, ca să aline durerile din căzături şivânătăile, să vindece rănile şi arsurile, precum şi contracăderii părului.Câteva picături de ulei de levănţică se puneau învasele în care se adăpau animalele, pentru pofta de mâncare.Compoziţie chimică: ulei volatil cu miros plăcut,constituit din acetat de linalol, geraniol, linolol în stare liberă,valerianat de linalol, boreol, cumarină, substanţe amare,hernianrină, cineol, nerol, furfurol, alfa pimen, criofilen.Cel mai important component al uleiului volatil esteun alcool olifalic linaloolul (până la 60%) şi acidul acetic.Substanţe amare, tanin, cineol, principii amare, substanţemineraleAcţiune farmacologică: antiseptic, dezinfectant, antiseptic,cicatrizant, calmant, insecticid, aromatizat puternic, spastic,diuretic, carminativ, calmant al sistemului nervos,neurastenic, colagog, stimulent, analgetic, cicatrizant,combate tensiunea cerebrală, stimulează pofta de mâncare,măreşte secreţia biliară, calmează durerile abdominale,antispastic, reduce sensibilitatea psihică, estompează frica,combate căderea părului, alungă insectele.Intră în componenţa ţigărilor antiasmatice.Se poate utiliza în următoarele afecţiuni: acnee,afte, afecţiuni cutanate, alopecie difuză, ameţeli, angoasă,aritmie cardiacă, arsuri, astm, balonări abdominale, boli deinimă cu substrat nervos, boli de rinichi şi ficat, boli aleaparatului respirator, bronşite, candidoze, cefalee, celulită,cistită, cuperoză, dureri reumatice, eczeme, excitaţii excesive,gripe, infecţii, înţepături de insecte sau chiar vipere, iritarenervoasă, insomnie, leucoree, migrenă, nervozitate, nevroze,oboseală, patologie nevrotică, prurit, răceală, răni, reumatism,stimulent general, stres, surmenaj, tensiune cerebrală,tulburări digestive, tuse, ulceraţii atone, viermi intestinali.Preparare: pulbere de lavandă-se va măcina plantauscată cu râşniţa de cafea apoi se va pune ce s-a măcinat laîntuneric pentru că lumina influenţează negativ şi se închideermetic pentru a nu-şi pierde aroma. Se va putea lua de 3-4ori pe zi o cantitate egală cu un vârf de cuţit sau chiar olinguriţă. Se va lua înainte de mese cu 15 minute. Este bineca acesta să fie ţinut puţin sub limbă după care se va înghiţicu puţină apă.-Din 2 linguriţe de praf de plantă măcinat proaspăt cu râşniţade cafea se vor pune în 250 ml apă clocotită. Se lasă pentru10 minute acoperit după care se vor putea consuma. Se poateîndulci cu miere dacă nu aveţi diabet. Se pot consuma treiastfel de ceaiuri pe zi.-50 g de praf de plantă măcinată fin cu râşniţa de cafea se vorpune în 250 ml alcool alimentar de 70°. Se va ţine ermeticînchis şi se agită timp de 15 zile foarte des pentru a extrageprincipiile din plante. După 15 zile se strecoară şi se va puneîn sticle de culoare închisă care se pot închide ermetic.Administrare- în funcţie de natura şi gravitateaafecţiunii se poate administra între 10 picături sau o linguriţăde 3-4 ori pe zi, sau doar la nevoie. Se poate face totuşi ocură cu acest preparat de 30 de zile câte o linguriţă de 3 ori pezi luată înainte de mese în afecţiunile neurologice, fiindfoarte utilă.-20 g de praf se va pune într-o sticlă de un litru de vin debună calitate, care nu a fost stropit cu substanţe chimice. Seva lăsa timp de 8 zile la macerat agitând des pentru a se puteaextrage principiile active din plantă. Se va strecura apoi printifon şi se va pune în sticle mai mici ermetic închise la rece.Se va putea lua câte o lingură sau chiar 50 ml de trei ori pe ziîn afecţiuni mai grave ca tratament sau se poate lua doarînainte de culcare cu 2 ore pentru a induce un somn liniştit.-50 g de praf se va putea pune cu un litru de oţet de miere şimere şi se va lăsa timp de 8 zile la macerat agitând des. Dupăacest interval se strecoară şi se va obţine oţetul aromat careeste foarte util la diferite frecţii sau doar pentru a calmamâncărimile de piele.-Ulei de floarea soarelui un litru- în acesta se va pune 50g depulbere de lavandă obţinută cu râşniţa electrică. Se va astupaşi se lasă la soare sau în locuri călduroase timp de 21 de zile,după care se va filtra. Se va obţine un ulei cu un mirosputernic de lavandă care se poate folosi în dischineziilebiliare sau la alte afecţiuni. Se poate lua câte o lingurădimineaţa pe stomacul gol, sau se poate folosi extern îndiferite afecţiuni. Prin adăugarea cerii de albine se poateobţine o cremă care este utilă la cuperoze sau la alte afecţiunicutanate.-Uleiul aromat din comerţ (în gospodărie nu se poate obţine)se poate folosi la aromatizarea băilor sau cel care se poate luaintern este foarte eficient la afecţiunile care sunt mai sus.Trebuie însă să fiţi foarte atenţi pentru că există două tipuride ulei. Unul care se foloseşte intern şi unul extern. Celextern nu se va lua intern niciodată.-Pentru a alunga insectele şi moliile este indicat să sefolosească împreună cu sulfina când este foarte eficient nunumai pentru molii ci şi pentru păduchi sau alţi paraziţi capureci, etc.-Băile cu lavandă sunt foarte indicate în multe afecţiuni şiacestea se vor face turnând ulei în cada de baie câtevapicături care vor face ca baia să fie aromată şi să-şi facăefectul dorit. Se poate însă face şi un infiltrat care se adaugădupă strecurare în cadă cu acelaşi efect pentru organism.-În cosmetică este foarte indicată nu numai pentru efectuldeosebit de puternic al uleiului ci şi pentru efectele care le areasupra organismului.LICHENUL DE ISLANDACetraria islandica Fam. ParmeliaceaeLICHENUL DE PRUNEvernia prunastri Fam. Usneaceae.În tradiţia populară: se întrebuinţa ca tonic şifebrifug. Decoctul, îndulcit cu miere sau zahăr, se lua în bolide piept, mai ales în tratamentul tuberculozei pulmonare.Compoziţie chimică: lichenină, acid cetraric, acidlichenic, acid stearic, acid everinic, acid ursinic, eozina,rizoninic, lecanoric, orcină, oxalat de calciu, oxalat depotasiu, vanilină, lactone, substanţe triterpenice, principiiamare, mucilagii, sparasol, depside, depsidonel, esterifenolici, cloratranarină. Ulei volatil care se formează abia la 6luni după culegere.Acţiune farmacologică: emolient, calmant,stimulează secreţiile bronhice, stomacale şi sistemul nervosvegetativ şi vasomotor. Mucilagiile au acţiune eficientă încatarul bronhic, hiperaciditate gastrică, inhibă bacilul Kock.Tonic aperitiv, antibiotic. Stimulează secreţia pancreatică.Emolient şi calmant al aparatului respirator şi digestiv,antispastic digestiv, colagog, fluidifică secreţiile bronhice.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunihepatice, amigdalită, anorexie, atonie gastrică, bronşite,convalescenţă, dizenterie, diabet, diaree, dispepsii, dureri degât, faringită, ganglioni inflamaţi, greaţă, gripă, inflamaţiatubului digestiv, intoxicaţii cu metale grele, insuficienţăpancreatică, laringită, migrenă, pancreatită, pneumonie,răceli, răguşeală, răni greu vindecabile, rău de mare, stărifebrile, traheite, tuberculoză, tumorile tubului digestiv, tuse,vărsături.Preparare:-Pulbere. Se va face praf cu ajutorul râşniţei de cafea. Se valua o linguriţă de mai multe ori pe zi, înainte de mese cu 15minute, sau dimineaţa pe stomacul gol. Se va ţine puţin îngură, apoi se va înghiţi cu puţină apă. Este foarte amar şi dinaceastă cauză se preferă să se folosească tinctura.-Tinctura se va face din 50g de praf de lichen care se vapune în 250 ml alcool alimentar de 70° sau alcoolfarmaceutic de 70°. Se va ţine timp de 15 zile, timp în care seva agita de mai multe ori pe zi. După această perioadă se vastrecura şi se va pune într-o sticlă de culoare închisă care sepoate închide etanş. Se va lua o linguriţă diluată cu apă de 3-4ori pe zi înainte de mese.-Se mai poate face ceai infuzie sau decoct dar este preferabilsă se folosească aceste două procedee, chiar dacă se va dorisă se facă un tratament de mai lungă duratăLIMBA BOULUI.Anchusa officinalis Fam. Saraginaceae.Denumire populară: arăţel, boroanţă, iarbă de bousălbatec, limbariţă, miruţă, roşii.În tradiţia populară: în Maramureş a avut aceleaşiîntrebuinţări ca limba mielului.Ceaiul din flori, frunze şi rădăcină se lua contra tusei,răcelilor, răguşelii şi pentru curăţirea sângelui.În ţinutul Covurluiului se folosea contra mai multorboli, mai ales contra ofticii- se dădea pisată în vin.Compoziţie chimică: alantoină, acid salicilic,consolidină, colină, mucilagii, substanţe minerale, uleivolatil, etc. Se poate folosi proaspătă întreaga plantă sauuscată.Acţiune farmacologică: diuretică, emolientă,antiscorbutice, diaforetică, antibiotică, emolientă,antigutoase, anticanceroase, antiinflamatorii, cicatrizante,expectorantă, digestivă, calmează durerea.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: angină,astenie, cancer, dureri de cap şi de dinţi, eczemă, gripă, gută,inflamaţii, laringită, paralizie, pelagră, răceli, răguşeli,reumatism, scleroză, scorbut, tromboflebite, tuse.LIMBA CÂINELUI.Cynoglosum officinalis Fam. Boranginaceae.Denumiri populare: arăriel, arăţel, atrăţel, limbaboului,limba căii, limba cucului, limba mielului, lipici,otrăţel, papucul doamnei, plescăiţă roşie, poamele mâţii.În tradiţia populară: rădăcina era folosită pe alocurila vopsit lâna în roşu.Se folosea la tratamentele catarului pulmonar,hemoragiilor pulmonare, dizenteriei şi hemoroizilor. ÎnMaramureş, cu fiertura rădăcinilor se spălau rănile, bubelevechi, abcesele, bubele de pe cap. Se întrebuinţa la ceaiuricontra durerilor de pântece şi a “urdinării”.Compoziţie chimică: alcaloizii cinogloseină,cinoglosidină, mucilagii, inulină, tanin, răşini, săruriminerale.Acţiune farmacologică: emoliente, vulnerare (maiales rădăcina), acţiune depresivă asupra sistemului nervoscentral şi asupra terminaţiilor periferice fiind utilă încalmarea durerilor. Are proprietăţi narcotice şi sedative.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: bronşită,catar pulmonar, contuzii, dizenterie, dureri intestinale,eczeme, hemoragii, hemoroizi, mătreaţă, răni, tromboflebite,ulcerele pielii.Preparare:-Infuzie dintr-o linguriţă de plantă mărunţită pusă la 250 mlapă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care sestrecoară şi se pot consuma 3 căni pe zi.-Decoct din o linguriţă de rădăcină măcinată la 250 ml apă.Se fierbe timp de 10 minute după care se strecoară. Se potconsuma 2 căni în cursul unei zile în afecţiunile de mai sus.Pentru a folosi extern se va folosi cantitatea dublă deplantă care se foloseşte intern şi se poate folosi de mai multeori pe zi sub formă de cataplasme sau pansamente umede cuacest ceai.-Plantă proaspătă se aplică după strivire extern ca cicatrizant.LIMBA MIELULUIBorago officinalis Fam. Boraginaceae.Denumiri populare: alior, boranţă, laptele cânelui,limba boului, mierea ursului, otrăţel.În tradiţia populară: frunzele şi florile se puneau înoblojeli pe răni.Decoctul se lua contra vărsatului, scarlatinei şi înbolile băşicii udului.Ceaiul din flori se lua contra tusei.În Maramureş ceaiul din flori, frunze sau rădăcini sefolosea contra răcelilor şi răguşelii, pentru “coacerea” tusei şicurăţirea sângelui.Se mai lua contra retenţiei de urină.Compoziţie chimică: acid salicilic, saponină, aciziflavonici, acizi graşi, alantoină, flavonoide, răşini, mucilagii,proteine, tanin, clorofilă, săruri minerale (în special depotasiu şi calciu), saponozide, substanţe colorate, scopoletin,caroten, vitamina C, etc.Acţiune farmacologică: florile au şi o componentătoxică- alcaloizi pirolizidinici care sunt toxici şi pentru ficat.Are acţiune diuretică datorită sărurilor de potasiu, sudorific înstări de răceală şi bronşite, este un cicatrizant datorităalantoidei, febrifug, sudorific, poate irita tubul digestiv,normalizează funcţionarea renală normală, favorizeazăeliminarea clorurilor, întăreşte memoria, euforizant, sedativcardiac, depurativ-dezintoxicat, emolient.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,afecţiuni cutanate, afecţiuni respiratorii, afecţiuni renale,amenoree, arterită, arsuri, astm, boli ale vezicii urinare, boliinfecto-contagioase, boli de stomac, boli hepatice, bronşită,cistită, colită, constipaţie, colici renale, crampe musculare,depresie (în special în menopauze), dismenoree, gripă, gută,inflamaţii, iritaţii în gât, insomnie, memorie slabă,metroragie, migrenă, palpitaţii, răni, răceală, retenţie de urină,reumatism, scarlatină, sedativ cardiac şi nervos, tulburăriovariene, tuse, ulceraţii, vărsat.Preparare:-Infuzie din 2 linguriţe de flori peste care se va pune 250 mlapă clocotită. Se va lăsa apoi timp de 10 minute acoperit dupăcare se va strecura. Se poate consuma 2-3 căni pe zi înretenţii urinare sau în alte afecţiuni descrise mai sus.-Macerat se lasă 2 linguriţe de plantă mărunţită la 250 ml apăla temperatura camerei pentru 8 ore după care se strecoară, seîncălzeşte puţin şi se pot consuma 2 căni din acestea pe zi.-Pulbere de plantă se va măcina cu râşniţa de cafea şi se valua o linguriţă în gură. Se va ţine timp de 10 minute apoi seva înghiţi cu puţină apă.-Plantă proaspătă se poate consuma în diferite salate decrudităţi sau se pune la orice mâncare.LINARIŢA.Linaria vulgaris Fam. Scrophulariaceae.Denumiri populare: bumbac de câmp, bumbăcariţă,buruiană de fapt, buruiană de in, colţul lupului, firicică,gălbinare, gura leului, gura mâţei, iarba urâciunii, iarbă devatăm, in sălbatec, inărică, ineţ, lânăriţă, prostovanic,sculătoare, trăpang.În tradiţia populară: ceaiul din tulpinile florifere sebea contra hemoragiilor. Cu ele se făceau scăldători contra“lupării” şi spălături contra “faptului” la copii.Decoctul se lua contra “vătămăturii” şi leucoreei. Sefăcea cu ea băi contra “lingorii”.Ceaiul din părţile aeriene se lua contra malariei şigălbinării.Cu linariţă, flori de şofran, untură de porc şi gălbenuşde ou se făcea o alifie contra hemoroizilor.La acnee, fetele o puneau în apa cu care se spălau, casă le cureţe faţa, să fie frumoase.Compoziţie chimică: alcaloizi (pegaină sau linarină),flavonoide, flavonoglicozide (linarină, pegaină, aurone, etc),acizi organici (artiric, formic, citric, malic, tanic), zaharuri,glicozide, pectine, grăsimi, săruri minerale.Acţiune farmacologică: acţiune emolientă,depurativă, laxativ, diuretic, antihemoroidal, sudorific, curăţăficatul şi căile urinare, vermifug, ajută la impotenţă.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunilesplinei şi ficatului, afecţiuni catarale ale intestinului gros, bolirenale, erizipel, hemoroizi, hidropizie, icter, impotenţă,viermi intestinali.Preparare:-O lingură de flori proaspete se pun la un litru de apă. Sefierbe timp de 10 minute după care se strecoară. Se va bea încursul zilei.-O lingură de flori se pune într-un litru de lapte. Se fierbetimp de 10 minute, se strecoară şi se poate folosi extern lahemoroizi sau alte afecţiuni.LINTE.Ervus lens.Compoziţie chimică: amidon, fier, calciu, sodiu şi potasiu(care favorizează asimilarea grăsimilor); vitaminele B, C,mangan, apă, protide, hidraţi de carbon, lipide, săruriminerale, celuloză. Conţine 162 mg de purine la 100 g.Acţiuni farmaceutice: foarte nutritivă şi printre cele maidigeste, galactogog, energizant, conţine acidul uric şi dinaceastă cauză va fi evitată de care au acesta mai mult în sânge(gută, etc).Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,convalescenţă, creştere, dispepsii, echimoze, flegmoane,furuncule, mamele care alăptează pentru mărirea cantităţii delapte, răni, reumatism, sportivi.Preparare:Lintea este un aliment complex, de rezistenţă pentrumuncile care cer forţă. Se poate folosi în salată cu ulei demăsline, oţet de vin sau lămâie. Ca făină se recomandăintelectualilor, studenţilor, elevilor şi dispepticilorExtern:-făină de linte cu puţină apă cât să facă o pastă se pune perăni. Caldă pe abcese şi la echimoze- rece.-Făină fiartă în apă se poate pune caldă pe abcese.LUMÂNĂRICĂ.Verbascum phlomoides Fam. Scrophulariaceae.COADA VACIIVerbascum thapsusDenumiri populare:1) coada boului, coada-lupului, coada-vacii, lipan2) captalan- de-cel galben, coada-boului, coada-lupului,coada-mielului, coada-vacii, corcobăţică, cucuruz-galben,lipan, lipean, lumânarea-domnului, rânzişoară.3) Ciucurică, coada-lupului, coada-vacii, corcobăţică,corovăţică, lemnul-domnului.În tradiţia populară: tulpinile florifere se fierbeau înlapte, care se bea contra tusei.Compoziţie chimică: florile conţin mucilagii,saponozide, verbascozid, tanin, rezine, ulei volatil, zaharoză,carotenoizi, fitosteroli, substanţe minerale.Perii plantei sunt foarte iritanţi.Acţiune farmacologică: are acţiune depurativă,calmantă- foarte utilă în afecţiunile aparatului digestiv,antihistaminică, antimicrobian, emolientă, expectorantă,fluidifică secreţiile bronhice, diaforetică, sudorifică. Se indicăşi pentru acţiunea antimicrobian destul de puternică pe care oare. Intră în componenţa speciilor pectorale.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,alopecie, arsuri, astm, bolile vezicii urinare, bronşite, cataruriintestinale, cataruri urinare, degerături, dureri de stomac,dureri de piept, eczeme, furuncule, hemoroizi, impetigo,inflamaţii acute bronhice, laringită acută, panariţiu,pecingine, răguşeală, răni, tenuri iritate, traheită, tuse, ulcerecronice. Se mai poate folosi de asemenea la orice boalăintestinală.Preparare:-Infuzie din 2 linguriţe de plantă mărunţită puse la 250 ml apăclocotită. Se acopere apoi pentru 10 minute după care sestrecoară. Se pot consuma 3 astfel de ceaiuri pe zi.-Extern este bine să fie fierte în lapte. 2 linguri se fierb pentru10 minute în 500 ml de lapte apoi se strecoară şi se aplicăspălături sau chiar comprese pe afecţiunile enumerate cu scopcicatrizant.Pentru o mai mare eficienţă se va combina cu alte plantemedicinale.-Tinctură se indică, pentru că are acţiune mai puternică şimai rapidă. Se vor pune în 250 ml de alcool alimentar de 70°-50 g de plantă cât mai bine mărunţită. Se va lăsa timp de 15zile agitând des după care se strecoară şi se va pune în sticlede capacitate mai mică. Se va putea lua 10 picături-o linguriţăde 3 ori pe zi în diluţie cu apă.MAC ROŞU DE CÂMP.Papaver rhoeas Fam. Papaveraceae.Denumiri populare: macul cucului, mac de grădină,mac iepuresc, mac păsăresc, mac roşu, mac sălbatec, măcuţ,paparoane, pipaci, pipiloare.În tradiţia populară: ceaiul din flori se lua contratusei şi se făcea cu el gargară contra durerilor de gât.Se mai dădea în pojar şi scarlatină, pentru a grăbiiapariţia erupţiilor, precum şi contra insomniilor.În satele din jurul Careilor, ceaiul din flori uscate,uneori amestecate cu nemţişori, se folosea contrahemoragiilor.Compoziţie chimică: se utilizează numai petalele(Flores Rhoeados) denumite şi paparoane, petalele florilorconţin un antocianozid cu gianidol care se colorează în roşu.Alcaloizii readina, reagenina şi alţii cu structurăneelucidată, mucilagii, mecocianină, mecopelargonidină.Acţiune farmacologică: emolientă bronhică,antispastic, antiseptică împiedicând înmulţirea microbilor,calmant, antitusiv, behică, uşor sedativă.Se foloseşte în următoarele afecţiuni: bronşitecronice şi acute, colică biliară, dureri de gât, faringită, gripă,inflamaţiile pielii, insomnie, laringită acută, pleoapeinflamate, pojar, răceli, răguşeală, riduri, tuse.Preparare:-2 linguriţe de petale se pun la 250ml apă clocotită. Seacopere timp de 10 minute după care se va strecura şi sepoate folosi intern câte 2 ceaiuri pe zi.-Extern se poate folosi cantitate dublă de plantă.MACUL DE GRĂDINĂ.Papaver somniferum Fam Papaveraceae.În tradiţia populară: cenuşa de mac de grădină seîntrebuinţa, cu alte plante, la colorarea în verde.Ceaiul din capsule uscate ori seminţe fierte în lapte sedădeau copiilor pentru somn. La Răşinari, se puneau floriroşii de mac într-o ceşcuţă cu apă şi aceasta se bea pentrusomn. Se mai punea în acest scop în scalda copiilor, plantaîntreagă sau numai capsulele.Decoctul seminţelor se ţinea în gură pentru a potolidurerile de dinţi şi contra “gâlmelor” de la gât. Seminţelepisate şi amestecate cu miere se puneau pe bube, să spargă câtmai repede. În unele părţi, se mai punea în alifie şi pânză depăianjen.Cei care aveau guşă înghiţeau în postul mare,începând de marţi, în fiecare dimineaţă, câte o linguriţă deseminţe de mac. Decoctul capsulelor fierte se îngroaşă cufăină şi pasta obţinută se punea la junghiuri.În panariţiu, la mână, genunchi, culegeau planta cutotul, cu rădăcină, tulpină şi măciulii, o puneau într-o oală lafiert, adăugau cenuşă şi făceau o leşie cu care se spălau demai multe ori. Cei care aveau umflături făceau lapte dinsămânţă de mac, o udau cu lapte din acesta, o presărau cupuţină sămânţă de mac şi repetau tratamentul până dădeaînapoi şi se vindeca.Seminţele cu miere se luau contra herniei.Compoziţie chimică: oficinale sunt numai capsulele(Capita Papaveris imaturi sau Fructus Papaveris imaturi) seculeg când sunt încă verzi- din capsulele imature se obţineopiul farmaceutic, prin incizia capsulelor.Opiul conţine peste 20% alcaloizi din care majoritateao reprezintă morfina. În afară de alcaloizi opiul mai conţine6,5% acid meconic, legat de morfină şi alţi alcaloizi.Mai conţine meconină, cicloludenolul, un derivattriterpenic, acizii lactic, malic, tartric, citric, acetic, succinic,sulfuric, fosforic, sub formă de săruri de magneziu, calciu,amoniu, pectine, zaharuri, rezine, gume, ceară, pirolidină,enzime (oxidază, protează), etc.Acţiune farmacologică: în general este indicatăprepararea doar farmaceutic deoarece se pot întâmplaaccidente grave, chiar mortale în cazul în care se depăşeştedoza.Sunt recomandate în terapia simptomatică a colicilorgastro-intestinale, hepatice, renale, vezicale. Hiperchineziaintestinală este inhibată prin acţiunea miolitică, fie prininsensibilizarea mucoasei intestinale la stimulii care oprovoacă. Sunt folosite pentru a determina o stare de repaus atubului gastro-enteric în cazurile în care există pericolul dehemoragie sau de perforaţie(apendicită, ulcer).Sunt recomandate de asemenea pentru a combateunele forme de diaree, deoarece acţionează asupra aparatuluidigestiv mai intens şi mai prelungit decât morfina, micşorândperistaltismul, diminuează secreţiile, înlăturând durerea şiscăzând tonusul sfincterelor. Sunt sedative, hipno- analgetică,dar variabile din cauza conţinutului în morfină.Capsulele de mac intră în compoziţia ceaiurilor:anticolitic, contra colicilor nr 2, sedativ şi ceaiul pentrugargară, folosindu-se în acest scop un produs vegetal având,în prealabil stabilit conţinutul lui în morfină de cătrelaboratoarele de specialitate. Accidentele cu aceste ceaiuri potfi mortale datorită depăşirii dozei.Sunt indicate în următoarele afecţiuni: Boliintestinale, colici hepatice, enterite acute, colici saturniene,nefrite. Sunt contraindicate la sugari, copii în stări congestiveale centrilor nervoşi, în unele leziuni vasculare cardiace, îninsuficienţe hepatice şi renale, edem pulmonar, în dispnee deorigine toxică- infecţioasă sau mecanică, în nefropatii, înstază a intestinului gros, în diabet cu acetonurie la copii. Seva da cu atenţie la bătrâni şi femei.Doze: tinctura de opiu cu 1% morfină se administrează laadulţi doză maximă pentru o dată 1,5g pentru 24 ore=5g. Lacopii între 1 –10 ani, 0,01-0,02 g pe an de vârstă.MANDARINA.Citrus mandarina.Ca proprietăţi mandarina este comparabilă cuportocala, dar conţine mai puţine minerale. Este consideratăun sedativ al sistemului nervos, datorită conţinutului ei înbrom. Restul le găsiţi la portocală.MARGARETĂLeucanthemum vulgare Fam. AsteraceaeDenumiri populare: aurată, coada racului, floaregroasă, floare grasă, floarea camilului, floarea soarelui, foaiatăieturii, iarba junghiului, ghiezuri, iarba tăieturii, margarete,ochiul boului, pâinea oii, romaniţă mare, solomii galbene,tătăişi, tufănică.În tradiţia populară: în Bucovina, florile se foloseaupentru vopsit în galben.Frunzele crude erau un leac obişnuit pentru răni şităieturi. Uneori se puneau pisate, amestecate cu untură sausmântână, în legături. Florile fierte mult se dădeau pentru bolide plămâni şi inimă.Cu fiertura de flori se făceau băi contra mâncărimilorde piele. Se mai folosea contra podagrei, durerilor de oase,paraliziei folosindu-se tot o fiertură de flori.Compoziţie chimică: ne studiată.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: infecţiimicrobiene, inflamaţii, prurigo, plăgi, prurigo, răni, tăieturi.MAZĂREA.Pisum sativum Fam. Leguminoase.În tradiţia populară: ceaiul din cârcei frunzelor seluau contra cârceilor din pântece. Mazărea pisată, cu alteplante se punea la gâlci.Compoziţie chimică: protide 22%, hidraţi de carbon5,9%, lipide 1%, săruri în special de Zn 15%, P 230%, calciu,fier, sodiu, vitaminele: A, B1, B2, C, fitohemaglutinine,amidon, zaharuri, acid uric, valoare energetică 354Kcal\100g.Acţiune farmacologică: din mazărea verde s-a izolato hematoglutinină cu acţiune de stimulare a funcţiei medularehematopoetice. Energetică, foarte digerabilă. Betacarotenulîmpreună cu vitamina C contribuie la lupta contra cancerului,preventiv sau chiar în timpul tratamentelor chimioterapice.Potasiul este foarte important în afecţiunile inimii, ajută lacurăţirea aparatului digestiv, fortifică celula nervoasă, nu esteindicată însă la cei care sufere de gută.Anemia aplastică tratată cu extract mucoproteinic dinboabe de mazăre cu stimularea funcţiei medulare şi revenireamăduvei osoase la normal .(J.G.Humble-iunie 1964- JeanValnet)Se poate folosi la următoarele afecţiuni: anemie,afecţiuni cardiace, afecţiuni digestive- în special intestinale,cancer în general şi cancer de colon în special preventiv,hipertensiune.Preparare: se poate folosi cu moderaţie înalimentaţie, pentru că este foarte energetică.MĂCEŞUL.Rosa canina Fam. Rosaceae.Denumiri populare: cacadâr, călcădărin, ciucuri demărăcina, cocoşder, glogheje, laba mâţei, mărăcina,mărăcinele cioarei, mărăcinele coţofenei, măsies, răsură, rugde măceş, rug sălbatic, rugul vacii, rujă, scoabe, scochin,scoruş nemţesc, sipică, măieş, trandafir, trandafir de câmp,trandafir sălbatec, tufă de rug, zgarghiu.În tradiţia populară: coaja de măceş se folosea înamestec cu coajă de perj, sovârf şi cimbrişor, la vopsit înroşu.Ceaiul din măceşe uscate se lua contra tusei, răguşelii şinăduşelii.Contra năduşelii, unii amestecau măceşele cudumbrovnic, mentă pisată şi flori de păducel, le fierbeau la unloc şi zeama lor se lua dimineaţa pe nemâncate. Se dădeacopiilor când aveau colici. În unele zone fructele se dădeaucopiilor fierte în apă, în durerile de pântece.În Sălciua (munţii Apuseni), măceşele uscate seamestecau cu tulpini florifere de zmeur, pentru ceai de durerede inimă. In munţii Apuseni la Măguri se fierbeau cusânziene şi se luau contra diareei.La Clopotiva, smocurile de măceşe se plămădeau înapă, ca leac pentru oprirea udului. La dureri de rinichi se luaceai din frunze şi fructe.Se mai lua pentru crize la ficat, oprirea hemoragiiloruterine, bătături, dureri de urechi. Lemnul se tăia mărunt, sepunea să fiarbă bine în apă, iar după ce s-a fiert, se toarnăîntr-o covăţică în care îşi băgau picioarele cei care aveaubătături.Compoziţie chimică: vitaminele: A, B1, B2, E, P, PP,K, acid citric, malic, flavonoide, beta caroten, zaharuri,lecitină, pectină, taninuri, ulei gras volatil, lecitine, săruriminerale de calciu, fier, magneziu, etc.Acţiune farmacologică: se folosesc fructele înspecial dar şi florile şi frunzele.Este: vitaminizant de excepţie, astringent din cauzataninului, la fel antidiareic, colagog, coleretic, antilitiazic,antiinflamator intestinal, elimină toxinele din corp, refacecapilarele, scade permeabilitatea şi fragilitatea vaselorcapilare, ajută la funcţionarea glandelor endocrine,stimulează activitatea biliară, vermicid, dilată arterele, refacecirculaţia până la nivelul creierului.Ajută în cazul în care se dă interferon, ca acesta săaibă o acţiune mai puternică.Datorită conţinutului ridicat în vitamina C şi aciddehidroascorbic, fructele au acţiune importantă în proceselede oxido- reducere şi respiratorii celulare; datorităflavonoidelor scad permeabilitatea şi fragilitatea capilarelornormalizând circulaţia sangvină. Mai au şi acţiune diuretică.Se poate folosi în următoarele afecţiuni: afecţiunihepatice, afecţiuni vasculare mai ales capilare, alergie,anemie, arsuri, astenie, ascarizi, avitaminoze, boli renale,cardiopatie ischemică, cistită, constipaţie, diaree, eczeme,enterocolite, erizipel, febră, fragilitate capilară,hipermenoree, inflamaţiile căilor urinare, lipsa poftei demâncare, litiază urică şi biliară, micoză bucală, migrenă,normalizarea circulaţiei sangvine, oxiuri, plăgi, răni,rezistenţă la frig scăzută, rino-sinuzite, ulceraţiile pieliiinclusiv cel varicos, viermi intestinali.Preparare:-Se va face pulbere fără sâmburi din măceşe uscate cu râşniţade cafea şi se va lua un vârf de cuţit care se va ţine sub limbăcâteva minute după care se va înghiţii cu puţină apă.-Macerat- 2 linguriţe de fructe se vor ţine în apă(250 ml) deseara până dimineaţa. Se strecoară apoi se va pune miere şi sepot consuma 2 astfel de ceaiuri pe zi.-Decoct din 2 linguriţe de fructe mărunţite la 250 ml apă. Seva fierbe timp de 10 minute după care se va strecura şi sepoate îndulci cu miere dacă nu aveţi diabet. Se pot consuma 3astfel de ceaiuri pe zi.-Marmeladă din fructe se poate consuma cât de multă fără săproducă nici un fenomen neplăcut.-Vin din fructe zdrobite un Kg. Peste care se va pune 1,5 Kgde zahăr, puţină drojdie şi 5 litri de apă. Se va lăsa lafermentare. Se poate adăuga la această cantitate şi 2 lămâi cucoajă cu tot tăiate felii. In timpul fermentării ar fi foarte binesă se pună un furtun de fermentare într-un vas cu apă pentru anu intra aerul în balonul în care se face vinul. După circa 20de zile (depinde de temperatura la care se ţine) nu maifermentează şi se va vedea că în borcan nu se mai formeazăbule de fermentaţie. Se va trage de pe drojdie şi se pune însticle cu dop. Se poate lua câte 50 ml de trei ori pe zi în toateafecţiunile de mai sus. Pentru a fi mai eficient se va puteafolosi şi păducelul în combinaţie.MĂCRIŞ.Rumex acetosa Fam. Polygonaceae.Denumiri populare: corlegeni, crătică de grădină,dragavei, glojdani, iarbă măcriş, macrici, măcriş bun, măcrişde munte, măcriş, mocriş, schiaz, ştevie.În tradiţia populară: decoctul frunzelor se lua carăcoritor contra fierbinţelii la friguri. Plămădit cu şofran înrachiu de drojdie, se lua dimineaţa contra gălbinării. Ceaiul semai lua în bolile de rinichi.Compoziţie chimică: acid oxalic, tartric, crisofonic,vitamina C, antraglicozizi, glicozizi flavonici, acizi organici,grăsimi în cantitate redusă, clorofilă, săruri minerale diverse.Vitaminele: A, B, C, PP.Acţiune farmacologică: aperitiv, laxativ, alcalinizant,diuretic, depurativ, antiscorbutic.Contraindicaţii: sunt interzise la cei cu afecţiunipulmonare ca astm, artritism, gută, reumatism, colicinefrotice, calculi cu uraţi în special.Se foloseşte la următoarele afecţiuni: abcese, acnee,afecţiuni digestive, afecţiuni ale nervilor periferici,afrodiziac, boli de ficat, cancer, diaree, furuncule, gastrită,hepatită, imunitate scăzută, intoxicaţii ale organismului,paralizie, pareze, pecingine, tumori, ulcer.Preparare:-frunzele se pot consuma ca atare sau în diferite preparateculinare.-Rădăcină mărunţită se va pune 2 linguriţe la 250 ml apă. Seva fierbe timp de 10 minute după care se va strecura. Se potconsuma 2 astfel de căni pe zi.-Rădăcină făcută pulbere se va amesteca cu alte plante înfuncţie de afecţiune şi se va lua un vârf de cuţit sau chiar olinguriţă de praf de 3 ori pe zi. Se va ţine în gură timp de 10minute după care se va înghiţi cu puţină apă. Este unul dintratamentele cele mai eficiente.-Cataplasme de frunze fierte se pun pe abcese, furuncule,tumori albe (artrite tuberculoase cronice, cu umflareaţesuturilor).MĂCRIŞ IEPURESC.Oxalis acetosella Fam. Oxalidaceae.Denumiri populare: măcriş de trifoi, măcriş depădure, măcriş iepuresc, măcriş păsăresc, măcriş trifoios,macrişor, pita-cucului, trifoi acru, trifoi iepuresc, trifoimăcriş.În tradiţia populară: Ceaiul din frunze proaspete selua contra frigurilor, contra durerilor de piept. Plantaproaspătă se folosea la oblojirea rănilor sau pentru paralizie.Compoziţie chimică: acid oxalic, oxalat de potasiu,tanin, mucilagii, pectine, enzime, principii sulfurate, săruriminerale, vitamina C.Acţiune farmacologică: diuretic, antidiareic,antiscorbutică, antidot în intoxicaţii cu arsen şi mercur.Se indică în următoarele afecţiuni: abcese, asteniede primăvară, avitaminoze, boli hepatice cronice, cancer,diaree, digestie dificilă, dureri de piept, febră, leziuni bucalechiar ulcerate, inapetenţă, intoxicaţii, răni, scabie, scleroză înplăci.Preparare:-Frunze proaspete se mestecă în gură după care se înghit.-Frunze proaspete se pun pe afecţiunile pielii.-Decoct din plantă proaspătă sau uscată. 2 linguriţe se vorfierbe timp de 10 minute la 250 ml apă. Se pot consuma 3astfel de căni pe zi.-Decoct din rădăcină- 2 linguriţe de rădăcină mărunţită se vapune la 250 ml apă. Se va fierbe timp de 15 minute la foc micdupă care se va strecura. Se pot consuma 2-3 căni pe zi.-Pastă din frunze uscate şi amestecate cu miere se aplică peafecţiunile pielii cu scop de cicatrizare-Pastă din plantă sau rădăcină în amestec cu untură saulanolină în părţi egale se va aplica pe leziunile pielii produsede scabie.MĂGHIRAN.Majorana hortensis Fam. Labiatae.Denumiri populare: iederă, moderan, măcran,măcrană, măgheran, măgherate, măghiuran, măieran,măderan turcesc, măgeran, mărgăran, măderan, măghieran,pupi, şovârf.În tradiţia populară: ceaiul din planta întreagă sedădea copiilor mici pentru a înceta plânsul. Cu zeama delămâie, ceaiul se bea în boli femeieşti. Se mai folosea la “celperit” şi “bătăi de inimă.Compoziţie chimică: părţile aeriene conţin ulei eteric1-1,62% acizi alacanolic şi nisolic, acid rosmarinic, acidcafeic, acid clorogenic, carvacrol, flavone (Majorana, rutină,etc), hidrochinonă, pentozoni, pectine, planteoză, urme dezaharoză, acid ascorbic, substanţe minerale: calciu, potasiu,natriu, fosfor, magneziu, sulf, azot, fier, mangan, cupru,molibden, ulei eteric constituit din topinen, tujonal, terpinol,linalol, geraniol, cimenol, mentenol, eugenol, carvacrol,charvicol, etc. Vitaminele A şi C.Acţiune farmaceutică: antiseptic-împiedicăînmulţirea microbilor, sedativ, combate insomniile, calmantnervos, diuretic, stimulează digestia, elimină gazele,calmează colicile stomacale, creşte diureza, măreşteperistaltismul intestinal.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunirenale, alopecie, astenie, balonări, colici intestinale şistomacale, colite de fermentaţie, depresie, dispepsiistomacale, dureri reumatice, gastrite hipoacide, insomnii,lipsa poftei de mâncare, migrene, nevroze, răni, sciatică, stărinervoase.Preparare:-Infuzie din o linguriţă de plantă mărunţită care se va pune la250 ml apă clocotită. Se acopere apoi timp de 10 minute dupăcare se strecoară, se poate îndulci cu miere dacă nu aveţidiabet şi se pot consuma 2-3 căni din acestea pe zi.-Infuzie din cantitate dublă de plantă se foloseşte înafecţiunile mai grave sau se poate folosi împreună şi cu alteplante medicinale mărindu-i acţiunea sau chiar spectrul deactivitate, depinde de ce plante se folosesc.MĂR.Mallus pumilla Fam. Rosaceae.În tradiţia populară: coaja şi frunzele se foloseau lavopsit în galben, roşu şi negru.Se consumau crude, dar şi uscate, murate, sub formăde marmeladă, must, etc.În nordul Moldovei, crenguţele de măr dulce sefierbeau şi se făceau cu ele oblojeli contra bubelor dulci.În munţii Apuseni, se puneau pe bubele dulci muststors din mere. Frunzele de măr dulce, cimbrişor şi gutui, sefoloseau la oblojeli la cel perit.În unele părţi, merele coapte se luau contra tusei. Înţinutul Sucevei se făcea o bortă într-un măr domnesc, sepunea în ea piper, se cocea la foc şi se mânca pentru tuse.Compoziţie chimică: apă 83-93%, zaharurireducătoare, zaharoză, celuloză, pentosan, lignină, aciziliberi, pectine, materii grase, protide, săruri de potasiu, sodiu,siliciu, calciu, clor, fier, brom, aluminiu, arsen, sulf,magneziu, cobalt, tanin, esteri amilic, formic, acetic, caproic,aldehidă acetică, geraniol, Vitaminele:B1, B2, PP(mai ales încoajă)acid pantothenic, vit C. Valoare calorică 80-124Kcal\100gAcţiune farmaceutică: tonic, diuretic, uricolitic,depurativ, antiseptic intestinal, protector gastric,hipercoleserolemiant, laxativ.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunibronhice, afecţiuni dermatologice, amigdalită, anemie,artritism, astenie fizică şi intelectuală, atacuri cerebrale,ateroscleroză, boli hepatice, bronşite, cancer, cefalee, chisturiseboreice, colecist mărit, comedoane, convalescenţă,constipaţie, demineralizare, diabet infantil, dispepsie,dizenterie, eczeme, edeme cardiace, erupţii cutanate,enterocolite, gastrite, gingivite, graviditate, gripe, gută,herpes, hipertensiune arterială, infecţii respiratorii, infecţiiurinare, insomnii, litiază urică, mâncărimi de piele,nervozitate, obezitate, oligurie, otalgii, pecingine, plăgi atone,pletoră, rectocolită, reumatism, sarcină, scabie, secreţiisalivare insuficiente, sedentarism, stări febrile, tulburări devedere, tuse, ulcer gastric, vomismente, zona zoster.Preparare:-Pastă cu măr fiert aplicată sub formă de mască pe faţă, sepoate adăuga lapte sau smântână în funcţie de natura tenului.-Suc aplicat pe faţă ca o compresă, reface ridurile şi vindecăacneea în foarte scurt timp.-Oţet de mere se aplică pentru calmarea arsurilor sau în cazulmâncărimilor de piele.-Mere coapte se aplică pastă pe răni pentru cicatrizare.-Suc de mere se consumă zilnic câte 600 ml de suc împărţit întrei reprize care se vor lua înainte de mese.-Fruct dat pe răzătoare în cazul diareei la copii.-Fructe se consumă preferabil înainte de mese în oricecantitate zilnic, o perioadă cât mai lungă.-Un măr copt în cuptor se va tăia în două apoi se va pune înlocurile dureroase, inclusiv la urechi. Se aplică cât se poatede cald şi se ţine până trece durerea.-Infuzia din coji de mere. 2 linguri de coji mărunţite se vorpune în 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10 minuteapoi se strecoară şi dacă nu aveţi diabet se poate îndulci cumiere pentru a se induce un somn liniştit. Se va bea cu 2 oreînainte de a se culca în insomnii.-Cure cu fructe crude. Se va consuma în fiecare zi, cel puţinun Kg de mere crude, o perioadă cât mai lungă, care asigurărevigorarea organismului.-Consumul unui măr seara după masă pentru a asigura laxaţiascaunului, util în cazul hemoroizilor mai ales dar şi la alteafecţiuni în care este prezentă constipaţia.-Infuzie de pudră de pieliţă: 1 lingură de supă la o cană deapă clocotită. Lăsăm să se pătrundă bine 15 minute. 4-6 ceştipe zi (oligurie, reumatism, gută).-Aplicarea unui măr copt în cuptor în otalgii.-Scabie şi chelbe; se taie un măr în două, i se scoate mijloculşi seminţele şi se pune în locul gol puţină floare de sulf. Seîmbină cele 2 jumătăţi cu ajutorul unei sfori şi se coace încuptor. Mărul astfel copt se zdrobeşte şi se frecţioneazăpărţile bolnave cu terciul obţinut.-Plăgi atone; măr ras şi fiert în sucul lui, ca oblojeală sauaplicaţii de suc de măr şi ulei de măsline în părţi egale.-Îngrijirea pielii: sucul mărului dă vigoare ţesuturilor (faţă,gât, sâni, abdomen).MĂRAR.Anthum gruveoles Fam. Umbelifere.Denumirea populară: crop, chimen, marar, marariu,mărar de grădină, mărar tare, mărariu, mărăraş, mărariu,morar, morariu.În tradiţia populară: decoctul seminţelor se dădeacopiilor contra durerilor de stomac. În ţinutul Argeşului, secredea că ar fi bun pentru vindecarea umflăturilor la stomac.Ceaiul din tulpinile florifere se folosea în bolile aparatuluiurinar. Ceaiul de mărar amestecat cu sulfină se bea la guturaicu tuse. Decoctul frunzelor se întrebuinţa contra durerilor laurechi, iar ceaiul se lua contra durerilor de cap.Rădăcina de molotru şi mărar se punea la căpătâi, orise bea decoctul contra insomniilor. Ceaiul din seminţe se luacontra astmului cardiac, iar ceaiul sau decoctul părţiloraeriene, în bolile de inimă şi contra arteriosclerozei. Sămânţapisată se dădea copiilor pentru limbrici. Femeile care nuaveau lapte fierbeau păsat cu sămânţă de mărar şi beauzeama.Compoziţie chimică: ulei volatil 2,5-4% mai ales înramuri şi frunze tinere şi 3-6% în fructe, potasiu, sulf, sodiu.Ulei volatil între 40-60% carvonă, alfa- felandrone, terpine,limonen, miristicină şi izomiristicină, eter benzilic, acidascorbic, caroteni, B1, B2, acid folic, maltoză, xiloză,zaharoză, pectine, acid clorogenic, anetol, substanţe minerale.Conţine fitohormoni în special sămânţa.Acţiune farmaceutică: antiseptice, emoliente,rezolutive, stomahic, carminativ, antispastic, ajută laeliminarea gazelor din intestine, măreşte cantitatea de urinăfiind deci un bun diuretic, măreşte de asemenea cantitatea delapte fiind un galactogog, calmează nervii, excită sucurilegastrice fiind indicat în lipsa poftei de mâncare, previneinfecţiile microbiene, ajută în afecţiunile inimii prin efectelecare le are asupra organismului.Extern de asemenea este foarte indicat pentru acţiunede cicatrizare pe care o are asupra pielii şi pentru că ajută încazul petelor ajutând la dispariţia lor.Seminţele în special sunt cele care au mai multfitohormon şi ajută la refacerea secreţiilor vaginale mai alesîn cazurile menopauzei. Este un medicament natural care sepoate da la toate femeile în timpul menopauzei.În cazul părului care creşte uneori în exces de la oanumită vârstă tot aceste seminţe de mărar pot să remediezesituaţia şi tratamentul este foarte simplu şi eficient neproducând efectele secundare ale hormonilor sintetici.Totuşi sunt contraindicate seminţele de mărar în toatecazurile în care avem un fibrom uterin, cancer genital femininsau chiar sindrom premenstrualSe poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,afecţiuni gastro-intestinale, afecţiuni sexuale şi ginecologice,afecţiuni ale ovarelor, ateroscleroză, astenie, bătături, bolileficatului şi ale veziculei biliare, cancer, ciclul menstrualperturbat, dureri de cap, gastrite hipoacide, hemoroizi,hiperkeratoze, hipertensiune, hirsutism, inflamaţiile ochilor,inflamaţiile căilor respiratorii, iritaţiile pielii, insomnii,insuficienţă cardiacă, lactaţie insuficientă, menopauză,nefroze, nevroze, osteoporoză, pieli-nefrite, prurigo,reumatism, secreţii vaginale insuficiente, sughiţ, tumoribenigne sau maligne.Preparare:-Seminţe de mărar se vor măcina cu râşniţa de cafea. Se valua de 3 ori pe zi câte o linguriţă din acest praf cu 10 minuteînainte de mese. Se va ţine puţin sub limbă după care se vaînghiţi cu puţină apă. Este unul din cele mai eficientetratamente în foarte multe din afecţiunile de mai sus. Utilchiar şi în sughiţul persistent care va trece imediat.-Infuzie dintr-o linguriţă de seminţe de mărar care se vorpune la 250 ml apă clocotită. Se lasă acoperit pentru 10minute după care se strecoară. Se pot consuma 2-3 căni pe zipreferabil să se consume înainte de mese. Se poate face untratament de lungă durată.-Decoct din 2-3 linguriţe de plantă care se vor pune la 250 mlapă. Se vor fierbe timp de 10 minute după care se strecoară.Se poate folosi 3 căni pe zi perioade lungi.Extern:-Se poate face decoct din plantă sau seminţe în funcţie degravitatea afecţiunii putându-se pune 2-3 linguriţe la o canăde apă. Se vor fierbe timp de 5 minute după care se strecoară.Se poate aplica extern.-Plantă 50 g se va pune la 250 ml oţet şi se lasă timp de 8 zileagitând de mai multe ori pe zi. Se aplică la pete, pistrui sau îndiferite afecţiuni ca bătături sau mâncărimi de piele.Se poate folosi cu multe alte plante în combinaţie lucru careface ca aceste tratamente să fie foarte eficiente.-Tinctură- este preferabil să se facă din seminţe pentru căeste mai eficientă. Se va lua pentru aceasta 50 g de seminţemăcinate fin cu râşniţa de cafea. Se va pune peste acestea ocantitate de 250 ml alcool alimentar de 70°. Se va ţine timpde 15 zile la temperatura camerei agitând zilnic de mai multeori pe zi. Se va strecura după această perioadă şi se va puneîn sticluţe de capacitate mai mică, care se pot închide ermetic.Se poate lua o linguriţă din această tinctură în diluţie cupuţină apă de 3 ori pe zi.-Vin – se va lua un litru de vin alb de bună calitate în care seva pune 20g de seminţe de mărar măcinate. Se va lăsa timpde 8 zile după care se va strecura. Se va putea administra câte50ml de trei ori pe zi, chiar în cure de lungă durată.MĂRUL LUPULUI.Aristolochia clematitis Fam. AristolochinaceaeDenumiri populare: boaşele popii, curcubeţică,desagii popii, fasolea calului, fasolea ciorii, fasolea dracului,fasolea grecească, fasole grecească, ghemele popii, mărullupului, măr lupesc, nucşoară, păsulică, poama vulpii, remf.În tradiţia populară: frunzele crude se puneau perăni. Cu decoctul tulpinilor florifere se spălau rănile,pecinginea, abcesele şi se făceau scăldături şi oblojelibolnavilor de brâncă. Cu rădăcina fiartă, pisată, amestecată cufăină de porumb, se făceau legături contra gâlcilor, ungândusepe deasupra cu grăsime de porc ori cu undelemn. În Banat,planta cu rădăcină cu tot se fierbea în oţet ori în vin roşubătrân, apoi se făcea un stropitor din ţeavă de soc şi cu acestase spălau, de mai multe ori pe zi rănile rele. Se mai foloseacontra frigurilor. Frunzele verzi şi florile se puneau în băicontra reumatismului, îndeosebi la picioare. Decoctulrizomului uscat în 2 dl. De lapte şi 1 dl. De apă se bea contraulcerului la stomac. Cu decoctul plantei se spăla contraploşniţelor.Atenţie! Este o plantă toxică. Se foloseşte parteaaeriană a plantei, fără seminţe, sau rădăcini.Compoziţie chimică: conţine acid aristolochic,magnoflorină, trimetilamină, ulei volatil, flavonoide, tanin,dioxifenalamină, săruri minerale, protide, fitosteroli,sitosterol, colină, derivaţi ai acidului hidroxicinamic,alantoină, rezine, compuşi flavonici, substanţe amare,celuloză, zaharuri.În cazul intoxicaţiei: apar vărsături, greţuri, scaunenumeroase, urinări dese, etc. Se vor face spălături gastrice şise va administra cărbune medicinal.Acţiune farmaceutică: este una dintre plantele foartepuţin cercetată la noi cu toate că se pare că în alte părţi a atrasatenţia cercetătorilor. Cert este că încă nu se ştie cu exactitatece şi cum ajută în diferite afecţiuni. Se foloseşte acum maimult empiric la foarte multe afecţiuni, de la cele mai simplela cancer, chiar cu metastaze.Se poate utiliza în următoarele afecţiuni: abcese,afecţiunile pancreasului şi ficatului, cancer de diverseetiologii, candidoza, ciroza, cicatrici după intervenţiichirurgicale, eczeme zemuinde, fistule anale, flegmoane,furuncule, gingivita, infecţii genitale, inflamaţii, rănipurulente, tricofiţie, ulcerul gastric, ulcere cronice ale pielii.Administrare:-Întrucât este o plantă toxică se va face numai subsupraveghere strictă medicinală. Se va administra maximum0,1-0,5 g plantă intern preferabil sub formă de tinctură şi carese ia sub supraveghere medicală strictă.Preparare: se va face doar la farmacii unde se poatestabili care este doza de toxină existentă în această plantă. Nueste indicat ca această tinctură să se facă în gospodărie undenu aveţi posibilitatea să stabiliţi câte toxine există în plantaculeasă, deoarece acestea pot varia foarte mult în funcţie detimpul în care s-a cules, de terenul pe care a crescut şi ce părţiale plantei se folosesc de asemenea în ce stadiu de vegetaţieeste.MĂSELARIŢĂ.Hiosciamus niger Fam. Solonaceae.Denumiri populare: bob, bolunditoare, buruiană demăsele, ciumască, iarba lui Sfântu Ioan, musalari, moslad,mătrăgună, nebunariţă, sunătoare.În tradiţia populară: era un leac obişnuit contradurerilor de măsele. Se ţinea în gură decoctul plantei ori sefăceau cu el abureli.Unele femei luau sămânţa şi o puneau într-o ulcea deapă. Făceau apoi foc din lemne de fag în cuptor sau pe vatră.După ce ardeau lemnele bine, trăgeau cărbunii la un loc şipuneau deoparte lângă ei, ulcica cu apă şi seminţe, ca să seîncălzească, iar pe de altă parte presărau sămânţa cu cărbunişi puneau peste ei o strachină cu gura în jos, ca fumul să seprindă de ea. După ce ardea sămânţa se fierbea apa din ulcea,bolnavul absorbea aburii şi fumul cu gura deschisă.Unele femei înfierbântau o cărămidă arsă, o puneauîntr-o strachină şi turnau apa din ulcea peste ea, ca să seaburească cei pe care-i dureau măselele. Cu zeama demăselariţă cu ulei se spălau rănile de şarpe. În Dobrogea sefolosea la băi contra insomniilor la copii.Compoziţie chimică: frunzele conţin 0,05-0,10g%alcaloizi constituiţi din 1-hiosciamină şi scopolamină. Inprodusul vegetal uscat se găseşte şi atropina, forma racemicăa 1-hiosciaminei.1-hiosciamina este 1-tropiltropeina care se găseşte şi înfrunzele de scopolia. Cuscohigrina aflată în rădăcină nu seaflă şi în frunze.În afară de alcaloizi se mai găsesc baze volatile ca:tetrametil-1,4-diaminobutan, colină şi trimetilamină, vitaminaC, o substanţă amorfă neidentificată: hioscipicrina. Spredeosebire de beladonă nu conţin metilesculentină.Acţiune farmaceutică: produsele de hiosciam,datorită prezenţei hiosciaminei, au o acţiune asemănătoareproduselor de beladonă, dar corespunzător mai slabe princonţinutul în alcaloizi mai scăzut.La această acţiune însă se adaugă aceia ascopolaminei care lipseşte beladonei. Scopolamina are oacţiune hipnotică datorită efectului depresiv centralmanifestat îndeosebi la nivelul zonei motorii, în unele bolicum sunt paralizia agitată, parkinsonismul, Delirum tremens.Acţiunea preparatelor de Hiosciamus se manifestă prindiminuarea secreţiilor (salivare, gastrică, sudoripară),inhibarea spasmelor gastrointestinale produse de purgaţie,potenţează acţiunea analgezicelor şi antipireticelor şidiminuează tulburările extrapiramidale.Sunt contraindicate în glaucom, sarcină şi lactaţie deasemenea în hipersecreţie gastrică.Se foloseşte la următoarele afecţiuni: astm (ţigări),alienaţie mintală, boala Parkinson, aciditate gastrică,convulsii, Delirum tremens, dureri provocate de nevrite,dureri de măsele, dureri reumatice, epilepsie, muşcături deşarpe, nevroze, nevralgie de trigemen, paralizie agitată, tusenervoasă,Toxicitate: simptomele sunt asemănătoare intoxicaţieicu beladonă, în plus are acţiune depresivă asupra sistemuluinervos datorită scopolaminei. Se manifestă la început prinexcitaţie cu spasme uscăciune gurii, faringelui, puls acceleratapoi încetinit, ameţeli şi eventual delir, o fază astenică custază capilară şi o fază paralitică încheiată cu comă.Se indică administrarea de cărbune praf în cantitatecât mai mare şi cât mai multe lichide chiar apă simplă, care săprovoace voma în cazul intoxicaţiei.Preparare:-Frunzele se pun în ţigări împreună cu nicotina formând oţigară antiasmatică. Se va fuma la nevoie.-Frunze o linguriţă se fierbe timp de 5 minute în 250 ml apăşi se foloseşte în decursul zilei cu înghiţituri mici. Extern seaplică sub formă de comprese.-Frunze mărunţite transformate praf se vor amesteca în părţiegale cu untură şi se aplică extern.-20 g de frunze mărunţite, sau măcinate fin cu râşniţa decafea se vor pune în 250 ml alcool alimentar de 70°. Se vaţine timp de 15 zile, în care timp se va agita de mai multe oripe zi, pentru a extrage principiile active din plantă. Sestrecoară şi se pune în sticluţe de capacitate mai mică.Doze: tinctura se poate administra cu alte tincturiîmpreună. 1ml =46 picături.Doza maximă este de 3 ml în 24 ore, 6 ml la copii peste 3 anise administrează 5 picături pe an de vârstă şi pe zi.-Plantă praf 1g o dată, maximum 3 g pe 24 ore.-Ulei se va face prin punerea a 50 g de plantă mărunţită la250 ml ulei vegetal. Se va pune pe baia de apă pentru 3 oredupă care se strecoară. Se poate folosi extern pentru masajede calmarea durerilor, fiind foarte eficient.MĂSLIN.Olea europea. Fam. Oleaceea.Se folosesc doar fructele în diferite tratamente.În tradiţia populară: măslinele pisate cu sâmburi cutot, amestecate cu seu de oaie şi mămăligă caldă se punea lagâtul copiilor bolnavi de gâlci. Frunza şi sâmburii arşi în focşi pisaţi amestecaţi cu rachiu, se foloseau contra durerilor demăsele. Contra tricofiţiei, se punea o măslină în spuză, sedesfăcea, se scotea sâmburele şi se aplica pe leziune. Contranăjitului, se punea o măslină la urechea bolnavă şi se culcapeste ea. Scrumul de sâmburi se lua contra diareei. Decoctulsâmburilor pisaţi, amestecaţi cu siminic (Antennaria dioica),se dădea contra diabetului.Compoziţie chimică a măslinei: apă, vitaminele A,B, C, E, F, săruri minerale, materii azotate, grase, ulei,substanţe extractive, sulf, fosfor, cupru, mangan, calciu, fier,magneziu, protide, celuloză, etc.Acţiune farmaceutică: asigură o bună digestie,laxativ, asigură drenajul biliar, purgativ, emolient, antidot alotrăvilor, colagogă, stimulează funcţionarea ficatului. Scadecolesterolul. Extern ajută la înmuierea keratozelor, vindecăleziuni şi diferite răni, se foloseşte în cosmetică în diferitepreparate.Se foloseşte la următoarele afecţiuni: abcese,afecţiuni hepatice, afecţiuni digestive, alopecie, anemii,arsuri, colici, constipaţie, cosmetică, diabet zaharat,dischinezie biliară, dureri diverse, entorse, furuncule, gută,hipertensiune, hepatite, litiaze renală sau biliară, nevrite,panariţiu, paradontoză, pecingine, pioree, reumatism, unghiideteriorate, viermi intestinali.Preparare:-Cel mai bun este uleiul presat la rece care se foloseşte întoate afecţiunile de mai sus sub următoarele forme.a) Câte o linguriţă dimineaţa la trezire în bolile interne ca:dischinezie biliară, hepatice, stomacale, etc.b) Se masează gingiile în paradontoză de mai multe ori pezi.c) Se aplică cald pe locurile dureroase.d) Se fac diverse preparate cu alte produse ca şi gălbenuş deou şi se fac spălături pe cap.e) Se ia intern câte o lingură în cazul constipaţiilor.f) Se face un amestec cu apă de var şi ulei în proporţii egaleşi se aplică în cazurile cu keratoze şi alte afecţiunicutanate psoriazis, ihtioză, etc.g) În gută se aplică pe locurile dureroase împreună cu frunzede ferigă aplicate cât mai fierbinţi.h) Cataplasme cu măsline pisate aplicate în cazul răcelilorpe gât sau chiar pe piept.i) În cazul viermilor intestinali se va lua câte o lingură deulei dimineaţa pe stomacul gol. Este mai eficient dacă secombină şi cu alte tratamente.j) Afecţiunile pielii cu crăpături, etc se ung cu acest ulei şise vindecă.k) Se face în fiecare zi următoarea cură. Se va lua în gură olingură de ulei. Se va mesteca bine în gură timp de 20 deminute fără să se înghită deloc pentru că este toxic. Se vaforma o masă tare ca o gumă care se va arunca în WC şise va spăla bine gura. Se face în fiecare zi, minimum 10zile. Este foarte eficient pentru că ajută la curăţireaglandelor salivare şi a întregului organism de toxine.Uleiul de măslin este foarte util în orice afecţiune încare se solicită ulei. Acesta poate înlocui orice alt ulei fiindmult mai indicat ca orice alt ulei vegetal.MĂTĂCIUNE.Dracophalum moldavica Fam. Labiate.Denumiri populare: busuioc de munte, busuiocmănăstiresc, busuiocul stupilor, melisă românească, melisăturcească, mătăcină, mintă turcească, roiniţă.În tradiţia populară: se foloseşte ca leac pentru ochi.Din frunzele plantei se prepară apa sau spirtul de melisă.Compoziţie chimică: ulei volatil bogat în citrol, acidcafeic, acetat de geraniol, un principiu amar, taninuri, săruriminerale, celuloză. Vitaminele A, C.Acţiune farmaceutică: are acţiune antispastică,antiseptică, coleretică, carminativă, stomahică. Excităsecreţiile gastrice ajutând la favorizarea digestiei, calmeazădurerile de stomac şi intestine, ajută la eliminarea gazelor dinorganism, ajută la dispariţia infecţiilor din intestine. Este uncalmant nervos.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunioculare, atonie gastrică, balonări, colite spastice, colite deputrefacţie, diaree, digestie grea, dispepsii, dischineziebiliară, dureri abdominale, greţuri, hipoaciditate, indigestii,infecţii microbiene, meteorism, nervi, răni, spasme gastrointestinale,stări de nervozitate, vomă.Preparare:Se folosesc inflorescenţele împreună cu întreaga plantă.-Infuzie din 2 linguriţe de plantă mărunţită pusă în 250 mlapă. Se va acoperii şi se lasă timp de 10 minute după care seva strecura. În cazul în care nu există şi diabet asociat atuncise poate îndulci după gust cu miere polifloră. În cazulafecţiunilor abdominale însă este indicat să se consume neîndulcit fiind mai eficient. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi.-Extern se va face o infuzie din cantitatea de plantă dublă.MĂTRĂGUNA.Atropa belladona. Fam. Solanaceea.Denumiri populare: cinstită, cireaşa codrului, cireaşalupului, doamna codrului, doamnă mare, floarea codrului,floarea cucului, gugţâi, iarba codrului, iarba lupului,împărăteasa buruienilor, matragonă, nădrăgulă, paplău,ţilidonie. Din aceiaşi familie mai fac parte ciumăfaia,măselariţa, etc.În tradiţia populară: frunzele unse cu grăsime, sepuneau pe umflături. Cei care aveau friguri se legau la cap cuele. Cu frunze aprinse se trata tusa. Rădăcina plămădită sefolosea contra reumatismului, ori se făcea băi cu ea.Compoziţie chimică: alcaloizi sunt în toată planta.Frunzele de beladonă conţin 0,3-0,5%-1% alcaloizi tropinici,baze volatile, flavone, alcaloizi tropanici, colină, enzime.Alcaloizii sunt constituiţi în majoritate (83-98% din 1-hiosciamină, d-1- hiosciamină (atropină) scopolamină şibeladonină.În frunzele proaspete atropina se află în cantităţiminime, dar se formează în timp mai ales la uscare prinracemizarea hiosciaminei. În rădăcini sunt cele mai multe.Bazele volatile sunt constituite din piridină, N-metilpirolină, N-metil-pirolidină, tetrametildiaminobutan şi colină.Caracteristic frunzelor de beladonă le este prezenţametilsculetinei liberă sau sub formă de glicozid (scopolină)substanţă care lipseşte în frunzele de hiosciam.Acţiune farmaceutică: preparatele de beladona îşidatorează activitatea farmaceutică îndeosebi prezenţeiatropinei. Datorită acţiunii competitive specifice, atropina sesubstituie acetilcolinei în terminaţiile perifericepostganglionare, blocând efectorii colinergici.Prin această acţiune aceste preparate influenţeazăvariabil toate organele şi sistemele a căror funcţionare se aflăsub dominaţia sistemului parasimpatic, respectiv provoacămidriază, micşorează secreţia salivară, gastrică şi sudorifică,micşorează spasmele tonice de natură vagotonică, dilatăbronhiolele, permiţând o mai bună ventilare pulmonară.Alcaloizii din fructe cu gust dulceag, greţos, îi înnebunesc pecei care mănâncă, atraşi şi de strălucirea lor aparte.Se poate folosi în următoarele afecţiuni în ordineautilităţii lor: hiperclorhidrie, sialoree, hiperhidroză, spasmetonice ale intestinului, spasm piloric, în tratamentulsimptomatic al parkinsonismului post encefalic, în colicihepatice, nefrite saturniene, în diskinezi biliare, colite, astmbronhic. Sunt indicate ca antidot al pilocarpinei, eserinei şinicotinei, precum şi în otrăvirile cu ciuperci.Se prepară numai farmaceutic datorită toxicităţii.MĂTREAŢA BRADULUI.Usnea barbata Fam. Usneaceae.Denumiri populare: barba împăratului, barbabradului, barba copacilor, barba ursului.Compoziţie chimică: acid urşinic, tanin, polifenoli,substanţe amare, săruri minerale, etc.Acţiune farmaceutică: talul lichenilor ca şi cel allichenului de islanda are o acţiune puternică antimicrobianănu mai permite microbilor să se înmulţească şi îi distruge încea mai mare parte. Are puternică acţiune chiar asupraviruşilor şi în plus ajută la întărirea imunităţii organismului.Datorită taninului se poate folosi cu succes şi în diaree înspecial la cele microbiene din enterocolite.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuniintestinale, angine, diaree, enterocolite, gingivită, gripă,răceli, stomatite.Preparare:-Se va măcina cu râşniţa de cafea înainte de a se folosi. Se iao linguriţă de praf care se va pune în 250 ml apă clocotită. Seva lăsa apoi 10 minute acoperit. Se va strecura apoi înainte dea se administra se va pune o linguriţă de bicarbonat de sodiualimentar la această cantitate. Se va consuma cu înghiţiturimici. În cazul în care se va face gargară se va putea face cucantitatea dublă de plantă.MĂTURICE.Sarothamus scoparius Fam. Fabaceae.Denumiri populare: bucşan, călugărească, drob,grozamă, mătură verde, măturcea, sorbestru, umbra iepurelui.În tradiţia populară: se fierbea în vin şi se aplicaextern la diverse dureri caldă.Atenţiune! Este o plantă toxică a cărei intoxicaţiiproduce excitaţie mare, convulsii, comă, moarte prinasfixiere.Compoziţie chimică: ramurile tinere, frunzele şiflorile conţin alcaloizii: genistină, sparteină, sarotamnină,scoparozid, epinină, amine, săruri minerale, tanin, ulei volatiliar florile conţin în plus scoparozid.Acţiune farmaceutică: sparteină ajută la refacereainimii în cazul aritmiilor, la afecţiunile uterine pentru că ajutăîn oprirea hemoragiilor. Se foloseşte la prepararea unormedicamente pentru afecţiunile cardiace.Este interzis diabeticilor.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: adinamie,afecţiunile miocardului, aritmii, extrasistole, hemoragiiuterine, nevroze cardiace, tahicardie, etc.Se prepară doar farmaceutic.MEI.Milium effusumPannicum miliaceum Fam; Boraginaceae.Denumiri populare: mei comun, mei lung, mei cu lumânări,meiul africanilor.Compoziţie chimică: lipide, protide, acizi aminaţi: acidsalicilic, fosfor, magneziu, fier, vitamina AAcţiuni farmaco-dinamice: nutritiv, revitalizant, echilibrantnervos.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: astenie fizică şiintelectuală, convalescenţă, sarcină.Preparare: -Se utilizează în alimentaţie.MEI PĂSĂRESC.Lithospermum purpurea-coeruleum Fam. Boranginaceae.Denumiri populare: grâuşorul-vrabiei, iarba-omului,mălai-păsăresc, mălai-pietros, mărgeluşe, mohor, rădăcinăroşie.În tradiţia populară: se folosea local, cu zburătoare(Eupatorium cannabinum) de bubă neagră, ducă-se pe pustiişi contra durerilor interne: se bea decoctul plantelor şi sefăceau cu ale scăldători.Turta de făină cu hrean ras, miere şi sare se folosea lagâlci. În diferite dureri se aplică turtă caldă făcută din făinăcu puţină apă caldă şi aplicată local cât mai fierbinte.Compoziţie chimică: ne studiată.Acţiune farmaceutică: se folosesc părţile aeriene şiseminţele care au proprietăţi antigutoase eliminând aciduluric, antiinflamator în special al căilor urinare, inflamaţii,inclusiv intestinale, inactivează hormonii ovarieni, combatefebra, antitoxică, diuretică.Se foloseşte în următoarele afecţiuni: adenom deprostată, afecţiuni urinare diverse, afecţiuni ovariene, înspecial în cancerul de sân ajutând la inhibiţia hormonilorovarieni, boli renale, dereglări menstruale, gută, retenţieurinară.Preparare:-O linguriţă de plantă se pune în 250 ml apă şi se va fierbetimp de 5 minute, după care se strecoară. Se pot consuma 3astfel de căni pe zi.-O linguriţă de seminţe, se va măcina cu râşniţa de cafea apoise pun în 250 ml apă. Se pot fierbe apoi timp de 10 minutedupă care se strecoară. Este indicat să se consume 3 astfel deceaiuri pe zi. Este util în cazul în care se doreşte oprireaovulaţiei pentru o anumită perioadă, caz în care poate înlocuicu succes o serie de anticoncepţionale.MENTA.Mentha piperita,Mentha spicataMenta de grădină.Mentha hortensia, Mentha crispa. Fam. Labiatae.Denumiri populare: boroştină, camfor, diană, ferent,ghiazmă, giazma broaştei, giugiumă, gnintă, iarbă-neagră,iasmă, mintă broştească, mintă de camfor, mintă de chicuşuri,mintă moldovenească, mintă de picuşuri, mintă rece, nintă,nintă broştească, nintă de picuşuri.În tradiţia populară: în bolile de stomac se luaplămădită bând rachiu. Cu decoctul se făceau spălături contrabubelor şi durerilor de cap, iar plantele fierte se puneau înlegături. Ceaiul se da copiilor contra colicilor, iar dacă aveaudureri mari, se punea pe pântece o cataplasmă caldă dinfrunze de izmă, leuştean.Pentru dureri de dinţi, se ţinea în gură rădăcină pisatăcu rachiu. Pentru “ciumurleală” cu greaţă, se frecau pe corpcu izmă pisată, cu oţet, punând-o apoi şi la inimă. Cutrandafir se folosea contra diareei.Cei bolnavi de “orbalţ” se ungeau cu miere şi presăraupraf de mentă uscată. Ceaiul se mai lua contra tusei, năduşeli,răguşeli şi contra durerilor de piept, precum şi pentru a uşuranaşterile. Contra durerilor de inimă se lua ceai rece. Se maifolosea la insomnii, pentru liniştirea organismului surescitat,nervos, etc.Compoziţie chimică: frunzele şi toate părţile planteiconţin ulei eteric, lipide, acizi oleanolic, ursolic, melisie,sitosterol, orgocalciferol, amestec de parafine, acizi fenolici:cafeic, crargenic, ferulic, cumaric, lobiatenic. Taninuri,flavonoide: hesperitina, hesperitina. Glucide: ramnoză,galactoză, glucoză, fructoză, zaharoză, rafinoză, stachinoză,verbascoză. Carotenoide: radovantina, eripoxantina,violoxantina, carotină. Enzime: catalaza, peroxidaza,polifenol, oxidaza, etc. Vitaminele: C, D2, tocoferoli, acidnicotinic, săruri minerale cu elementele: potasiu, calciu,fosfor, magneziu, natriu, fier, mangan, zinc, bor, cupru,molibden. Uleiul eteric este format din mentol 52,6-63,2%,mentonă, mentofuran, hidrocarburi terpenice (pinen, terpine,felandrone, limonen, camfor, fenchen, terpinollum, sahinea,cimen, mircen, cadinen, etc. Florile conţin mai mult uleieteric decât frunzele. Rădăcinile sunt lipsite de ulei eteric.Acţiune farmaceutică: antiseptic, bacteriostatic,astringent, sedativ, combaterea transpiraţiei, calmeazădurerile, antidiareic, normalizează tranzitul intestinal,calmează nevrozele, carminativ, sudorific, antispasmodic,deodorant şi cicatrizant extern, de asemenea ajută lamâncărimile pielii pe care le înlătură.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,aerofagie, afecţiuni renale, ameţeli, atonie stomacală, asteniefizică şi nervoasă, balonări, boli de ficat, cardiopatieischemică, colecistite, colici intestinale, crampe, diaree,dischinezie biliară, dureri abdominale, dureri de cap, durerireumatice, edeme de gambă, enterocolite, flatulenţă, gastrită,greaţă, guturai, halenă, hepatită, indigestie, infecţii gastrointestinale,intoxicaţii, înţepături de albine, lichen, mamopatiipremenstruale, nervozitate, prurigo, psoriazis, răguşeală, sânidureroşi, scabie, spasme abdominale, toxiinfecţii alimentare,tuse, urticarie, vărsături.Preparare:-Frunze mărunţite- o linguriţă se vor pune la 250 ml apăclocotită. Se acopere timp de 10 minute după care sestrecoară. Se pot folosi 3 astfel de ceaiuri pe zi.-Frunze mărunţite 20 g se vor pune în 250 ml oţet de mere.Se vor lăsa timp de 8 zile timp în care se vor agita de maimulte ori pe zi. După această perioadă se strecoară. Se vafolosi în cazul mâncărimilor de piele, al bătăturilor, etc.-Tinctură din 50 g plantă mărunţită peste care se va pune 250ml alcool alimentar de 70°. Se va ţine timp de 15 zile latemperatura camerei agitând des. Se va strecura apoi, se puneîn sticluţe de capacitate mai mică şi se poate folosi intern câte10 picături până la o linguriţă diluată cu puţină apă.MERIŞORUL DE MUNTE.Vaccinium vitis-idaeae Fam. Eriaceae.Denumiri populare: cimişir, coacăz de munte.În tradiţia populară: frunzele de merişor înlocuiescfrunzele de strugurii ursului (Arctostaphylos uva ursi) dinaceiaşi familie. Ceaiul din frunze se lua contra diareei. Innordul Moldovei se luau fructele murate. Ceaiul se mai beacontra reumatismului. Mustul din boabe ca antitermic.Compoziţie chimică: se recoltează toamna în lunileseptembrie frunzele (Folium Vitis idaeae) se folosesc înterapie, frunzele, coaja şi fructele. Fructele conţin arbutină(substanţă amară), metilarbutozidă, hidrochinonă, aciziorganici: benzoic, citric, chinic, malic. Tanin, vaccinin,leucoantociani, leucocianidină, everectol, cianidină, derivaţifenoli, flavonozide, ester metilic al acidului betuloretinic,ericolină, vitaminele: C, B1,B2 A (caroten= provitamina A)Frunzele coaja şi chiar rădăcina conţine tot aceste principii înproporţii diferite, dar toate conţin arbutozid şi hidrochinonă,săruri minerale, etc.Acţiune farmaceutică: are acţiune diuretică şidezinfectant renal, antiinflamator, calculolitic, detoxifiant,sudorific. Opreşte diareea datorită taninului. Arbutozida şimetilarbutozidă pe traiectul căilor urinare se dedublează înhidrochinonă şi metil-hidrochinonă, care împreună cuflavonoidele oferă acţiunea diuretică şi dezinfectantă aacestei plante, antiinflamator al vezicii urinare, antidiareic,.De asemenea are o slabă acţiune chiar şi în diabet. Sefoloseşte cu bicarbonat de sodiu.Frunzele de merişor, care constituie un înlocuitor alfrunzelor de Uva Ursi (strugurii ursului) intră în componenţaceaiului diuretic.Se poate folosi în următoarele afecţiuni: alopecie,boli renale, catar vezical, cistite, diaree, eczeme zemuinde,gută, hemoragii, infecţii purulente, infecţii genito-urinare,inflamaţia vezicii sau a prostatei, litiază urinară urică, nefrite,pielite, răni, reumatism, uretrite, ulceraţii, tuberculozăpulmonară, tuse.Preparare: Se pot folosi oricare din părţile plantei.-Rădăcina- mărunţită se va pune 2 linguriţe la 250 ml apă,după care se va fierbe timp de 15 minute. Se strecoară şi sepot consuma 2 –trei căni pe zi.-Plantă mărunţită- se va pune 2 linguriţe în 250 ml apă, dupăcare se va fierbe timp de 5 minute. Se va strecura după carese pot consuma 2 căni pe zi.-Fructele- se pot face decoct prin fierberea timp de 5 minute a3 linguriţe, în 250 ml apă, sau se pot consuma aşa crude.Uscate se pot folosi doar 2 linguriţe de fructe măcinate la 250ml apă. Se va fierbe în acest caz 10 minute. Se strecoară. Sevor putea consuma 3 astfel de căni pe zi.-Fructe -sirop sau dulceaţă se vor putea consuma cu linguriţasau în diferite diluţii cu apă.-Cel mai eficient este însă tinctura care se poate face din oriceparte a plantei. Se vor mărunţi 50g, apoi se va pune cu 250 mlalcool alimentar, într-o sticlă care se închide ermetic.Se va lăsa timp de 15 zile, la temperatura camereiagitând des, după care se va strecura.Se va putea consuma câte o linguriţă de tinctură de 3ori pe zi în diluţie cu apă.MESTEACĂN.Betula verrucosa Fam. Betulaceae.Denumiri populare: mastacân, mesteacăn alb,mestecan.În tradiţia populară: seva obţinută primăvara prinincizii în trunchiul arborelui, o beau copii şi cei slabi să seîntărească.A fost unul dintre cei mai importanţi coloranţivegetali. Cu frunza culeasă înspre toamnă, se colorau îngalben firele sau ţesăturile.Ramurile verzi se puneau cu un capăt în foc, iar cu sevace ieşea pe celălalt capăt se ungea la pecingine. În Maramureşfetele se ungeau pe cap cu ea, ca să le crească părul des.Fiertura din coajă se da la oprirea udului. Din frunze sefăceau ceaiuri contra durerilor de inimă, reumatism, gută.Ceaiul se lua în bolile de rinichi. În diabet se lua ceai demesteacăn cu afin şi traista ciobanului de 3 ori pe zi înaintede mâncare.Compoziţie chimică: saponine, tanin de naturăpirohatehină, metilpentozane, flavone cu glicoldemetilapigenol, betulozidă, mucilagii, zaharoză, ulei volatil,rezine, betulina, ester metilic al acidului betuloretinic,vitamina C, substanţe minerale, etc. Scoarţa tanin de naturăcatehică.Acţiune farmaceutică: scade tensiunea arterială,creşte permeabilitatea vasculară, creşte diureza, sudorificantiinflamator, dizolvă calculi, elimină apa din ţesuturi,antigutos, detoxifiant (depurativ), antiinflamator articular,calmează durerile articulare. Elimină acidul uric şicolesterolul în exces deci antigutos. Este antibiotic pentrubacilul coli, streptococ auriu şi alb şi asupra baciluluiantirabic. Ajută la eliminarea edemelor, etc. Extern multfolosit la spălarea părului şi în alopecii. Preparatul din muguristimulează secreţia biliară, gastrică, intestinală. Scoarţa sepoate folosi la prepararea gudronului foarte mult folosit îndermatologie.Seva care se obţine primăvara este foarte utilă pentrutoate afecţiunile de mai jos.Frunzele tinere formează produsul oficinal (FoliumBetulae); frunzele de mesteacăn intră în componenţaceaiurilor antireumatic şi diuretic nr 2.Se poate folosi la următoarele afecţiuni; acnee,afecţiuni cardio-renale, afecţiunile vezicii biliare, alopecie,anorexie, artroză, ascită, azotemie, avitaminoză, boli de ficat,boli reumatice, cardiopatie ischemică, colică renală,dermatoze diverse, dispepsii flatulente, eczeme infectate,edeme de natură cardiacă sau renală, gută,hipercolesterolemie, hiperhidroză, hipertensiune arterială,inflamaţii articulare, litiază urinară, nefrite cronice, obezitate,oligurie, pecingine, pete pe piele, pigmentări diverse, pistrui,plăgi, reumatism articular, transpiraţii excesive, uremie,urticarii.Preparare: intern--2 linguriţe de frunze uscate mărunţite se pun la 250 ml apăclocotită. Se acopere pentru 10 minute, după care sestrecoară. Înainte de a se consuma este bine ca la acest ceai,să se pună un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu alimentar,pentru neutralizarea acidului betulic. Se pot consuma 3-4ceaiuri din acestea pe zi, chiar perioade mai lungi.-Macerat se va face din 2 linguriţe de frunze mărunţite, carese pun la 250 ml apă. Se vor lăsa de seara până dimineaţacând se strecoară. Se va pune şi la acest ceai un vârf de cuţitde bicarbonat de sodiu alimentar.-În cazul în care se doreşte un ceai mai concentrat se va pune2 linguriţe de plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită. Seacopere şi se va lăsa timp de 8 ore ne strecurat, după care seva strecura. Se va pune un vârf de cuţit de bicarbonat desodiu alimentar. Se poate încălzi puţin înainte de a seconsuma. Se vor putea consuma 3 căni pe zi în special încazul pietrelor la rinichi.-Mugurii de mesteacăn se vor mărunţii 2 linguriţe care se vorpune în 250 ml apă. Se vor fierbe timp de 5 minute, după carese strecoară şi se va adăuga şi la acesta un vârf de cuţit debicarbonat de sodiu alimentar înainte de a se administra. Sevor putea lua 3-4 căni pe zi.-Seva de mesteacăn se poate consuma câte 20g de mai multeori pe zi, preferabil înainte de mese cu 15 minute.-Din frunze sau din muguri, se va putea face o tinctură care seface din 50 g de plantă mărunţită, care se va pune la 250 mlalcool alimentar de 70°. Se va lăsa timp de 15 zile latemperatura camerei agitând des, pentru a se extrageprincipiile active. Se va strecura. Se va administra în funcţiede gravitatea afecţiunii între 10 picături sau o linguriţă luatăde mai multe ori pe zi.EXTERN;-Se poate face un ulei din 50 g de frunze mărunţite care sevor pune în 250ml ulei şi se vor fierbe pe baia de apă timp de30 minute, după care se strecoară. În cazul în care se doreşteprepararea unei creme se va putea adăuga 50g de ceară dealbine, tot la cald pe baia de apă. Şi această cremă va fiamestecată până la răcire pentru că are tendinţa de a sestratifica. Se va aplica în strat subţire.-În cazul în care există edeme şi se doreşte vindecarea mairapidă se va face cataplasmă cu 50 g de plantă mărunţită carese va pune la 250 ml apă şi se va fierbe timp de 5 minute. Seva pune apoi pe o bucată de pânză şi se aplică local.Şi această plantă se poate folosi în combinaţie cu alteplante fiind mult folosită la mai multe formule de ceaiuri tipPlafar într-o serie de afecţiuni.MICŞUNELE RUGINITE.Cheiranthus cheiri Fam. Brassicaceae.Denumiri populare: floare de violă, foalchiu deiarnă, foalchine galbene, micşunică, saboi, văzdoagă, violă,viorea roşie.În tradiţia populară: se făcea ceai care se folosea labolile de inimă şi la afecţiunile pielii.Compoziţie chimică: Se vor folosi plantele recoltateîn timpul înfloririi şi seminţele plantei care conţincherotoxină, cheirozidină, tanin, mirozină, săruri minerale,ulei volatil. Seminţele mai au şi acizi graşi pe lângă cele demai sus.Acţiune farmaceutică: laxativă, diuretică,cardiotonică, antiseptică, antiinflamatoare, antivirală,emenagog.Se va putea folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunirenale, afecţiuni circulatorii cu edeme, cicluri menstrualeîntârziate, constipaţie, excitabilitate nervoasă, gripe, herpes,poliomielită, spasme intestinale.Preparare:-1-2 linguriţe de plantă mărunţită se pun la 250 ml apăclocotită. Se vor acoperii timp de 10 minute după care sestrecoară şi se pot consuma 2 căni pe zi. Extern se va puteafolosi cantitate dublă de plantă.MIGDALĂ DULCEPrunus amygdalus.(varietatea: dulcis- singura comestibilă)Este un pom din Africa de Nord.Compoziţie chimică: apă, materii azotate, materii grase,zahăr 0,42%, amterii extractive, celuloză, cenuşă. Ulei pânăla 75% oleină, ferment (emulsină), peptină, săruri minerale:calciu, fosfor, potasiu, sulf, magneziu. Vitamina A, (5,8unuităţi pe g), B. Valoarea energetică a migdalei uscate 606calorii la 100 g.Acţiune farmaceutică: foarte nutritivă, aliment echilibrant,energetică mai ales pentru sistemul nervos (uscată ar putea săţină locul pentru unii de carne), reechilibrant nervos,remineralizant, antiseptic intestinal, mai digerabilă dacă esteuşor prăjită.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiuni nervoase,alăptare, arsuri, astenie fizică şi intelectuală, constipaţie,convalescenţă, creştere, demineralizare, dermatoze, infecţii,inflamaţii ale gâtului, inflamaţii ale căilor pulmonare,inflamaţii gastro-intestinale, inflamaţii genito-urinare, litiazăurinară, otalgii (dureri de urechi), palpitaţii, piele uscată,putrefacţii intestinale, sarcină, spasme ale gâtului, genitourinare,şi gastro-intestinale, sporturi de performanţă,tuberculoză, tuse cu accese violente.Preparare:-Se consumă doar 6-15 pe zi dat fiind marea ei puterenutritivă.Lapte de migdale:-Contra spasmelor şi a inflamaţiilor stomacului, a intestinului,a căilor urinare. Se face din 50 g de migdale, 50 g de miere laun litru de apă. Pentru a-l pregătii, se înmoaie migdalele timpde câteva minute în apă călduţă. Le curăţăm de coajă, lepisăm cu puţină apă rece, ca să se obţină o pastă. Diluămpasta în restul apei. Dizolvăm mierea. Strecurăm printr-untifon fin.-Contra eczemelor uscate, contra arsurilor, erizipelului,contra mâncărimilor şi a crăpăturilor: ulei de nucă plus uleide migdale în părţi egale.-Contra durerilor de urechi şi pentru a-i reda supleţetimpanului se pune tot ulei de nucă cu ulei de migdale câtevapicături seara la culcare călduţe.-Contra pielii uscate se aplică de la 15-20 minute, de 2-3 oripe săptămână ulei de migdale.-Migdale amară (Amigdala amara) folosită în medicină,conţine acid cianhidric. O putem utiliza sub formă decataplasme contra migrenelor, a colicilor hepatice şi nefriticeşi a nevralgiilor reumatismale.Pasta de migdale amare înlocuieşte săpunul în eczemabenignă. Ea face să dispară pistruii şi este un deodorant(picioare, subţiori).MOLIDUL.Picea albis. Fam. Pinaceea.Denumiri populare: brad, brad înalt, brad negru,brad roşu, brădaică, buhaci, molete, molid alb, molid gras,molidar, molid săc, molidv roşu, molift, păhui, pin roşu,podină, silhă, târâş, târscior.În tradiţia populară: mugurii şi conurile tinere sefolosesc pentru prepararea unui sirop contra tusei şi a altorafecţiuni pulmonare. În sudul Transilvaniei, în zonaBanatului, mugurii se spălau, se turna peste ei apă fiartă, selăsau 2 zile să se macereze, apoi se strecura zeama, se fierbeapână scădea la jumătate şi apoi se fierbea cu zahăr.Se lua contra durerilor de piept. Ceaiul din vârfuriletinere, crude, se lua contra năduşelii. Se mai folosea, în unelepărţi, în bolile de ficat şi splină. Cu frunze de molid se făceauscăldători contra mătricilor. Cu cucuruz de molid, frunze destejar şi boz, se făceau băi contra reumatismuluiRăşina ca şi cea a mai multor conifere, în amestec cualte leacuri era întrebuinţată la prepararea diferitelor alifii,pentru tăieturi, bube, buboaie, umflături, junghiuri, etc. Sefolosea şi pentru ceai, împotriva rănilor interne.Compoziţie chimică: tanin, rezine, uleiuri eterice,terebentină, acid acetic, substanţe amare, răşină, ceruri,fitoncide, gume, substanţe minerale, vitamine C, B1, B2, PP,K.Acţiune farmaceutică: antidiareică, antiseptică,antibacteriană, antiinflamatoare, antireumatismală, behică,eupeptică, tonifiantă.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunidermatologice, afecţiuni digestive, afecţiuni pulmonare,candidoză, constipaţie, colon iritabil, diaree, erupţiitegumentare, faringite, gripe, infecţii ale pielii, infecţiiurinare, infecţii intestinale, plăgi ale intestinelor, răni,reumatism, tuse.Preparare:-Muguri zdrobiţi- 2 linguriţe, se vor pune în 250 ml apăclocotită. Se acopere pentru 10 minute, după care se vastrecura. Se poate consuma îndulcită cu miere în specialpolifloră în majoritatea afecţiunilor de mai sus.-Muguri zdrobiţi un Kg se vor pune cu 3 litri de apă. Se lasăla fiert timp de trei ore după care se va strecura. Se pune dinnou la foc şi se adaugă la fiecare litru de lichid 750 g dezahăr. Se va fierbe până devine de consistenţa unui sirop. Sepune apoi în sticle cu dop. Se va lua câte o linguriţă care seva pune la 250 ml de apă. Se poate consuma 3-4 căni dinacestea pe zi.-Frunze zdrobite 2 linguriţe se vor pune în 250 ml apă. Se vorlăsa timp de 10 minute la fiert după care se strecoară. Sepoate consuma 2-3 ceaiuri din acestea pe zi.-Răşină se poate suge de mai multe ori pe zi ca o gumă demestecat.Extern:-Se pot face aceleaşi procedee, dar se va folosi cantitate dublăde plante, inclusiv la spălături anale sau vaginale sau ladiferite dermatoze. La fel se poate folosi şi la gargară.-Răşina se poate transforma în supozitoare sau ovule cuajutorul cerii de albine, fiind foarte utilă în foarte multeafecţiuni din cele de mai sus.De asemenea se poate folosi şi în amestec cu alte plantemedicinale.MORCOVUL.Daucus carota. Fam. Umbelifere.Denumiri populare: bâlă, buruiana ruşinii, cărete,căreţi, caroţi, cinstea femeilor, cinstea fetei, merlin, mârcov,mercodi, mercoghei, morcoghei, morcoghi, morcogi,morcogei, morcoi, morcoji, morconi, morconiu, morcove,morcoji, morcozi, morcuri, morcoi, murcoi, murcoci, nap,galben, nap roşu, rădăcină dulce, ruşine, ruşinea fetei.În tradiţia populară: morcovul copt şi sfărâmat sepunea, la copii, pe bube dulci, Mustul de morcovi se dădeacontra rahitismului. Cu morcovi fierţi în lapte se făceaucataplasme la inflamaţii şi răni vechi. Din morcovi raşi,stropiţi cu petrol, se făceau turte pentru gâlci. Sămânţazdrobită, luată cu vin, se dădea în ascită şi în pneumonie.Dulceaţa de morcovi raşi se dădea contra tusei convulsive, iarfiertura de morcovi contra icterului. Se mai făcea din morcoviun pahar, se punea în el un ban de aur sau un inel şi apă, carese dădea bolnavului s-o bea. În ţinutul Năsăudului, se scobeamorcovul, se punea în el apă şi un inel de aur, se ţinea o ziapoi se bea contra gălbinării. Sucul proaspăt extras dinmorcov ras se bea, înainte de mâncare, contra durerilor destomac. Zeama de rădăcină ne îndulcit se lua, câte 4 ulcele pezi, contra diareei şi frigurilor. În alte părţi decoctul rădăcinilorrăzuite se lua contra durerilor de stomac; fierte în lapte, sepuneau pe cocături, să tragă puroiul şi să aline durerile.Decoctul rădăcinilor se lua în boli de piept şi de rinichi.Frunzele uscate şi pisate mărunt se punea la ochi, contraalbeţei. Zeama de morcovi se folosea la hemoroizi şi lahemoragiile abundente ale femeilor.Compoziţie chimică: arsen, asparagină, protide, hidraţide carbon, acizi organici neazotaţi: malic, succinic, citric,fumaric, chinic, lactonic, glicolic, compuşi ai acizilornucleici: adenină, adenozina, adenozin-5-monofosfat,hipoxantină, uridin-5-monofosfat, carotenoide: alfa-caroten,beta-caroten, potasiu, magneziu, brom, fier, calciu, cupru,mangan, fosfor, sodiu, sulf, alte substanţe minerale, caroten,levuloză, acetaldehidă, sabinen, mircenul, izopropenul,linaloolul, pectină, dextroză, ulei volatil, fibre vegetale,zaharuri, estrogeni, vitaminele A În foarte mare cantitate subformă de beta-caroten, B1, B2, B3, B5, B6, B9, C, E, enzime.Uleiul eteric are peste 30 de compuşi majoritatea derivaţiterpenici.Acţiune farmaceutică: vitaminizant, tonifiante,analgezic, bactericid, antiseptice, calmante, cicatrizante,emolient, rubefiant, regenerator al pielii, tonic cutanat, ajutăîn lupta cu cancerul, este un bun antioxidant, reducecolesterolul, stimulează funcţia hepatică, hipoglicemiant îndiabet, redă pofta de mâncare, lecuieşte ulcerul, ajutăpancreasul, calmează durerea de stomac, reglează tulburărilemetabolismului, stopează arteroscleroza, elimină acidul uric,întăreşte capacitatea de apărare a organismului, emoliente,antianemic, sporeşte numărul de globule roşii şihemoglobina, reglator intestinal, antiputrid, depurativ,fluidifiant biliar şi pectoral, cicatrizant gastric, creşteacuitatea vizuală, dilată vasele coronare datorită daucarineicare face acest lucru, favorizează lactaţia, vermifug intestinal.Este util în cancer pentru că are foarte mult beta caroten.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese alegurii, adenite, afecţiuni pulmonare, afte, astenii, astm,ateroscleroză, boli digestive (reface mucoasa gastrică), boliinfecţioase, bronşite, cancer, carii, colibaciloză, constipaţie,dermatoze, demineralizare, diaree, enterocolite, gută,hemoragii gastrointestinale, impotenţă, insuficienţa vederii şiboli diferite oculare, ictere, imunitate (o întăreşte), infecţiiintestinale, insuficienţă hepatică, insuficienţa lactaţiei,paraziţi intestinali, prevenirea bolilor degenerative şiinfecţioase, prevenirea îmbătrânirii, rahitism, reumatism,ulcere gastrointestinale, veruci.Preparare:-Morcov ras se aplică pe afecţiunile pielii. Se va lăsa timp de30 minute după care se va spăla cu apă călduţă. Se poate facede mai multe ori pe zi.-Suc de rădăcină de morcovi se aplică pe tegumente pentrucicatrizare. Intern se va putea consuma câte 200ml de suc demai multe ori pe zi. Se poate folosi în combinaţie cu altesucuri fiind foarte indicat în aproape toate afecţiunile descrisemai sus. Se vor consuma în cure de mai lungă durată. În cazulîn care apare o colorare a pielii, se va întrerupe această curăpentru câteva zile după care se va putea relua. Este semnul căeste prea puternică acţiunea de epurare a organismului. Se iaacest suc doar înainte de mese. Este cel mai util dintre toatesucurile de legume.-La copii mici sucul de morcov se diluează cu apă şi sefoloseşte în locul laptelui.-Contra constipaţiei: supă dintr-un kg de rădăcini fierţi de 2ori într-un litru de apă şi pasaţi.-Diaree infantilă- supă de morcovi; se curăţă 500 g demorcovi, se taie în bucăţi şi se fierb într-un litru de apă pânăcând se moaie complet. Se trec prin sita de piureu. Se adaugăapă clocotită până se ajunge la 1 litru şi se mai pune ½linguriţă de sare. Se administrează pe parcursul a 24 ore, timpde 2-3 zile. Se poate da cu biberonul, iar partea consistentă culingura. Laptele se reintroduce treptat, în 5-6 zile, micşorândcantitatea de morcov utilizată de la 500 g la 100 g la litru deapă. Se poate pentru cei mai delicaţi să se facă doar din 200 gîn loc de 500 g. Se dă în acest caz o parte de supă pentru unade lapte, până la 3 luni apoi o parte supă la 2 părţi lapte, dupăaceastă vârstă.-Seminţe; infuzie cu o linguriţă la o cană de apă dată înclocot; stimulent, aperitiv, diuretic, emenagog, galactogog. Ladoza de 1-5 g seminţele sunt carminative (expulzează gazeleintestinale).-2 linguriţe de frunze de morcov se vor mărunţii apoi se vorpune în 250 ml apă. Se acopere pentru 10 minute după care sestrecoară. Este foarte util intern mai ales în afecţiuniledigestive, sau extern la afecţiunile dermice.-Suc de morcovi se va pune în lapte, cantităţi egale. Este unbun expectorant.-În cazul sugarilor li se poate da suc de morcovi în loculsupei. La început se va da diluat cu lapte şi în cantitate mică,după care se va putea da, aşa cum este fără să mai fie diluat înfuncţie de toleranţa individuală.-Extern sucul se poate aplica chiar pe cancerul pielii. Sau seva rade şi se aplică sub formă de pastă local.-Frunzele se pot fierbe 2 linguri la 100 ml apă timp de 5minute apoi se aplică în loţiuni pe piele, după strecurare, iarcu plantele strecurate se va putea face cataplasmă..-În cancer cu metastaze se indică consumul exclusiv doar alsucului în orice cantitate, fără să se mai dea alte alimente înafara sucurilor de legume în care morcovii sunt baza. Sepoate în acest fel să se consume până la 3 litri de sucuri pe zi.-Suc de morcovi 100 ml se va amesteca cu un gălbenuş de ouşi puţin ulei de măsline, se va consuma de mai multe ori pezi. Este indicat în afecţiunile respiratorii inclusiv TBC, saucele ale aparatului digestiv.-Se poate folosi în diferite preparate cosmetice.-Inflorescenţa de morcov se va pune la uscat apoi setransformă în praf şi se vor lua câte un vârf de cuţit sau olinguriţă, de mai multe ori pe zi. Se vor lua înainte de mese,se ţin mai mult în gură, apoi se vor înghiţi. Este foarte util ladereglările ganglionare sau boli endocrine.-Praf din seminţe de morcov câte 3 linguriţe pe zi se vor luapentru a aduce mai mult estrogen în organismul femeilor, înosteoporoză, menopauză sau afecţiunile ovarelor. Acestaasigură o dezvoltare mai mare a sânilor şi dezvoltareacaracterelor feminine la fetele tinere. Este bun chiar şi încazul părului în exces care apare la unele femei lamenopauză, sau în cazul bufeurilor de călduri. Se va da şisoia în alimentaţie în acest caz.MORCOVUL SĂLBATEC.Daucus sativa Fam. Umbelifere.Denumiri populare: bălă, buruiana ruşinii, cărete,căreţi, cariţi, cinstea femeilor, cinstea fetei, merlin, mârcov,ruşinea fetei, sculătoare.În tradiţia populară: inflorescenţele se fierbeau învin şi se dădeau bărbaţilor în cazurile de impotenţă.Compoziţie chimică, proprietăţi şi preparare suntidentice cu cele ale morcovului cultivat cu menţiunea căacesta este indicat suplimentar în impotenţă când se dăinflorescenţă care este mult mai activă ca a celui cultivat.Se poate face din inflorescenţe de morcov o tincturăcare este foarte eficientă în cazul impotenţei. Pentru aceastase vor culege inflorescenţele pe soare. Se vor spăla bine cumultă apă. Se mărunţesc după care se vor introduce într-osticlă preferabil de culoare închisă care se poate închideermetic. Se umple sticla fără să se îndese şi se va pune apoipeste acestea alcool alimentar de 70°, până se umple sticla.Se vor lăsa timp de 15 zile agitând des. Se vor strecura apoise pun în sticlă mici. Se va lua câte o linguriţă de 3 ori pe zidiluată cu apă în cazurile mai grave sau doar o linguriţă lanevoie.MURUL.Rubus fruticosus. Fam. Rosaceae.Denumiri populare: mur de pădure, mur negru, murpădureţ sălbatec, mură, mur tufos, rug, rug de mure.În tradiţia populară: ceaiul din frunze şi vlăstaritineri sau decoctul rădăcinii se lua contra tusei, diareei şidizenteriei. Fiertura din frunze, flori şi ramuri tinere, sefolosea la bronşite. La Răşinari, murele se fierbeau cu unturăşi se luau contra tuberculozei pulmonare. Vinul din mure selua la catare. Ceaiul şi decoctul din rug sfărâmat şi amestecatcu unsoare de porc, se făcea o alifie contra bubelor la copii.Ceaiul din decoct de mure se lua contra leucoreei. Cu frunzearse sfărâmate se făcea o alifie pentru bube la copii. Sefolosea de asemenea în multe leacuri mai ales în ceaiuriîmpotriva răguşelii şi a junghiului provenit din răceală.Compoziţie chimică:fructele-84% apă, acid izocitric,succinic, oxalic şi malic, monoglucida cianidică, zahăr,materii grase, proteine, tanin, flavone, un principiu colorant,săruri minerale, calciu, magneziu, fosfor, potasiu, dar diferăde solul în care au fost crescute. Vitaminele A, B1, B2, B5,B6, C, E.Frunzele, mugurii ramurile tinere: tanin, flavone, aciziorganici: malic, succinic, lactoizocianic, oxalic, vitamina C,inozitol, celuloză şi multe alte substanţe minerale.Acţiune farmaceutică: frunzele-astringente,antiseptică, dezinfectante, fac imposibilă înmulţireamicrobilor, moderează secreţiile, provoacă strângereaţesuturilor, antidiareice dezinfectante, stomahic, spasmolitice.Fructele: tonic, astringente, laxative, depurative,nutritive, Reglează acţiunea melaninei fiind utilă celor cudereglări ale acestei substanţe (vitiligo, etc), redă acuitateavizuală, reface celulele lezate ale tubului digestiv. Este util îndiabet.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunidermatologice, afecţiuni oculare, afecţiuni pulmonare, afte,amigdalită, anemie, angine, boli de colagen, boli renale,bronşite, cancer, ciclu menstrual neregulat, constipaţiecronică, colită de putrefacţie, ciclu menstrual neregulat cuhemoragii mari, dezinfectant intestinal, diabet, diaree,dismenoree, enterocolite, fisuri anale, gastrită hipoacidă,gingivite, hemoragii, hemoroizi, inflamaţii laringoesofagiene,infecţii intestinale sau urinare, leucoree,psoriazis, refacerea celulară mai ales a tubului digestiv, chiarşi la cei recent operaţi, stomatite, ulcer gastric, varice.Preparare:-2 linguriţe de frunze mărunţite, se vor pune la 250 ml apăclocotită. Se va acoperi pentru 10 minute după care sestrecoară. Se pot consuma 3-4 căni pe zi. Cu o cantitate dublăde plantă se va putea face gargară sau spălături vaginale saualte aplicaţii pe piele. În toate afecţiunile descrise.-Suc din fructe în orice cantitate, în funcţie de toleranţaindividuală. Este util să se facă o cură cu câte 200 ml suc de 3ori pe zi, o perioadă de minimum o lună în afecţiunile maigrave. Se va putea amesteca cu orice alt suc.-Siropul se va putea folosi câte o linguriţă de mai multe ori pezi. La fel dulceaţa.MUŞEŢEL.Matricaria chamomilla Fam. Compositae.Denumiri populare: mamoriţă, mărariul câinelui,matricea, mătricea, momoriţă, morună, muşăţăl, muşăţea,muşcăţel, muşeţel de câmp, ochiul boului, poala SfinteiMarii, roman, romaniţă, romoniţă, romoniţă bună, romoniţămică, rumaniţă, rumâniţe, rumoniţe.În tradiţia populară: decoctul se folosea la spălăturişi oblojeli contra durerilor de cap. Contra durerilor de urechise făcea cu el abureli, ori spălături cu decoctul florilor. Sefolosea şi la răni, bube, bube dulci, hemoroizi. Ceaiul se luacontra tusei, răceli, reumatismului. Decoctul se ţinea călduţ îngură, contra durerilor de dinţi; se mai făcea cu el gargară,contra durerilor de gât. Peste tot era folosit la durerile destomac. Sub formă de ceai sau plămădit în rachiu, de searapână dimineaţa, se lua contra vătămăturii.Foarte frecvent era întrebuinţat pentru uşurareanaşterilor, a complicaţiilor sau a altor afecţiuni feminine.Compoziţie chimică: oficinale sunt capitulele floralecu pedunculul de cel mult 1 cm, recoltate pe timp însorit dupăce s-a ridicat roua şi când florile lor ligulate sunt dispuseorizontal, mai târziu răsfrângându-se. Conţin: ulei volatilaproximativ 0,3%, colorat în albastru datorită prezenţeiazulenelor, chamazulenul se formează sub acţiuneaenzimatică.Se mai găsesc: sesquiterpene monociclice numite A,B, C, alcooli sesquiterpenici între care bisabolul, derivat de lasesquiterpena A, aspigenină, liberă şi sub formă glicozidică,quercimeritrina, umbeliferonă şi metilumbeliferonă.În afară de ulei volatil şi flavone, florile conţinrezine, un mucilagiu care este constituit din anhidridaacidului galactouronic, legat de galactoză, glucoză,arabinoză, xiloză, ramnoză, substanţe minerale diferite înfuncţie de sol.Acţiune farmaceutică: au acţiune antiflogistică aazulenelor şi favorizează repararea ţesuturilor datorităprezenţei proazilenelor şi a azulenelor, normalizează secreţiaacidului clorhidric în stomac. Prin acţiunea lor se elibereazăhistamina care stimulează aparatul reticuloendotelial. Au şi oacţiune spasmolitică datorată derivaţilor cumarinici şiflavonici, antihistaminice, antiseptice, precum şi o acţiuneantinevralgică uşor sedativă.Substanţele mucilaginoase acţionează asupraintestinului întârziind absorbţia, sau prelungind acţiuneaasupra mucoasei intestinale a medicamentelor ingerate înacelaşi timp.Se pot administra ca amar-aromatic, stomahic, şiantispasmodic, utile mai ales în inflamaţiile gastrice, în stăridispeptice, etc. Acţionează şi asupra colitelor sau în inflamaţiiintestinale diverse.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcesedentare, afecţiuni bucale, afecţiuni dentare, afecţiuni gastrointestinaleşi stomacale, amigdalite, arsuri, astm bronhic,Balanite, balonări, boli de ficat, bronşite, cataruri, cearcăne,conjunctivite, colici, colorarea părului, colite, dermatozediverse, diaree, dismenoree, dizenterie amebiană, dureri deurechi, eczeme zemuinde generalizate, enterocolite, faringite,furuncule, gripă, hemoroizi, hidrosadenite, infecţii renale,infecţiile pielii, inflamaţiile căilor urinare, inflamaţii acutesau cronice, leucoree, leziuni lichefinizate, menstredureroase, nevralgii, panariţiu, prurit senil, răceli, rănipurulente, stări alergice, stări febrile, stomatite, tenuri iritate,tulburări digestive, toxiinfecţii alimentare, tulburăridispeptice, ulceraţii cronice, ulcere de gambă, vaginite.Preparare:-Infuzie din 2 linguriţe de plantă, puse în 250 ml apăclocotită. Se acopere apoi 10 minute după care se strecoară şise pot consuma 2 căni pe zi.-Infuzie din 100 g flori puse într-un săculeţ de pânză care secufundă pentru 10 minute în apă clocotită după care se vorface băi generale în afecţiunile pielii extinse.-Infuzie din 20g plante care se pun la 1 litru de apă, pentru 10minute după care se strecoară şi se pun pe tenurile sau pieleairitată.-Infuzie din 30 g flori la 500 ml apă clocotită. Se vor lăsaapoi timp de 10 minute acoperite, după care se vor strecura şise poate folosi la spălături în afecţiunile externe.-Comprese cu flori care se vor pune în apă clocotită, apoi sestrecoară după 10 minute şi florile se vor pune în pansamenteiar ceaiul se va putea consuma intern.-Decoct din 2 linguriţe de flori fierte pentru 5 minute apoistrecurate care se vor aplica pe piele în afecţiunile de mai sus.-50 g flori mărunţite se vor pune în 250 ml ulei de floareasoarelui. Se vor ţine apoi timp de 3 ore pe baia de apă. Se vorstrecura. În cazul în care se doreşte a se face o cremă se vaadăuga la acest ulei şi ceară de albine- aproximativ 50g. Sepun din nou pe baia de apă, după care se va lua de pe foc, semestecă în permanenţă pentru că are tendinţa de stratificare.Uleiul se poate folosi şi intern luat câte o linguriţă dimineaţape nemâncate în afecţiunile gastrice.MUŞTAR ALB.Sinapis alba Fam. Cruciferae.Denumiri populare: curpen alb, hordel, hrenoasă,muştar bun, muştar de grădină, rapiţă albă, rapiţă de grădină,rapiţă de muştar.În tradiţia populară: muştarul se punea la ceafă saula urechi, contra durerilor de cap. Pisat mărunţel, cu laptedulce, se folosea contra orbalţului. Rădăcina fiartă cu vin, selua dimineaţa şi seara contra treapădului.Era un leac obişnuit contra junghiurilor; se amestecafăina de muştar cu oţet, se făcea o turtă şi se punea înlegătură.Alţii luau o parte făină de muştar şi 2 părţi de grâu, leamestecau le puneau pe o cârpă şi apoi ţineau 5-6 ore pastafăcută cu oţet. În locul de făină se foloseau uneori tărâţe degrâu.Unii făceau băi cu părţile aeriene ale plantei, contrareumatismului şi răcelii.Compoziţie chimică: oficinale sunt numai seminţeleajunse la complecta lor maturitate (Semen Sinapis nigrae sauSemen Brassicae nigrae) seminţele conţin ulei vezicativ,mucilagii, glicozide. Sinalbina produce glucoză, esenţă demuştar, sinigrină, sinapină, miroznă, etc. Esenţa este puternicaromată cu gust picant. Săruri minerale, mucilagii, etc.Acţiune farmaceutică: seminţele laxative, stimulenteale secreţiilor gastrice şi biliare, reglează tranzitul intestinalîncetinit. Util în crearea poftei de mâncare datorită faptului căstimulează secreţia gastrică. În soluţie apoasă ia naştere osubstanţă care irită mucoasa intestinală, laxativ mecanic.Se poate folosi în următoarele afecţiuni: afecţiunileesofagului şi ale stomacului, în special în cazurile în caresucul gastric este lipsă. Anorexie, constipaţie, rino-sinuzite,circulaţia sângelui deficitară.Preparare: seminţele se pot lua sub formă de boabecând se înghit aşa cum sunt câte 4-8 boabe o dată înafecţiunile stomacului, constipaţie, etc.-Se folosesc la diferite preparate culinare pentru a searomatiza în scopul redării poftei de mâncare, sau pentrurefacerea circulaţiei sângelui dereglate.-Se face făină care se va aplica extern în cazurile în care se vadori refacerea circulaţiei. Se vor ţine în funcţie de toleranţădupă care se va spăla local cu apă caldă.Se poate folosi de asemenea în combinaţie cu alcoolsanitar şi se aplică extern în cazurile în care există anumitedureri, reumatismale sau de altă natură.Seminţele de muştar măcinate, cunoscute şi subnumele de făină de muştar (Farina Sinapis) se folosesc externsub formă de cataplasme de făină de muştar sau sinapse, băide muştar şi hârtie de muştar (Charta Sinapista).Cataplasmele se prepară astfel: făina de muştar seamestecă cu apa la temperatura camerei 20-30° şi se obţine opastă, apoi se lasă în repaus 10-15 minute timp în care ianaştere esenţa (uleiul) de muştar care este principiul activ;după aceea pasta se aplică pe locul bolnav unde se menţine10-15 minute când se produce revulsia; se aplică de obicei înafecţiunile pulmonare.Cataplasmele nu se folosesc la copiii mici.Băile de muştar: se obţin din pasta de făină de muştardupă ce s-a format uleiul de muştar, care se amestecă cu apacaldă pentru baie.Hârtia de muştar se obţine tot din făina de muştar, însăfără ulei, care este fixată pe fâşii de hârtie cu ajutorul uneisoluţii de cauciuc.MUŞTAR NEGRU.Brassica nigra. Fam. Crucifere.Denumirea populară: hardal, harşti, muştar de câmp,muştar sălbatic, rapiţă de muştar, rapiţă sălbatecă.În tradiţia populară: se folosea la fel ca cel alb. Estede preferat însă acesta, care se folosea încă de mulţi ani întradiţia populară în special la cataplasme şi băi contranevralgiilor şi reumatismului fiind mai util ca cel alb.Compoziţie chimică: izotiocianat de oil, siringrozidă(tioglicozidă) prin hidroliză sub acţiunea unei enzimemirozină,ce se găseşte în celulele muştarului pune înlibertate olil senevolul (aglicon), esenţă de muştar, mucilagii,lipide formate din gliceridele acizilor oleic, linoleic şi erucic,proteine, colină şi săruri minerale.Acţiune farmaceutică: datorită alilsenevolului,seminţele de muştar negru au proprietăţi rubefiante.Proprietăţile iritante sunt diminuate de mucilagiile existenteîn seminţe.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: anginepectorale, artrite, bronşite, cardialgii, dureri diverse, gripă,insuficienţă circulatorie arterială, inflamaţii cronice,inflamaţii artritice, nevralgii diverse, peladă, periartrite,pneumonii, răceli, reumatism, sciatică, sindromul Raynoud,traheo-bronşite.Preparare: se foloseşte doar extern, intern poateproduce o serie de dereglări.-Extern produce o congestie superficială cu efect dedecongestionare chiar şi în profunzime, pentru zona la care seaplică. Este preferabil să se folosească făina de muştar.-Peste 50 g de făină de muştar se pune apă caldă. Se face opastă care se va aplica pe o bucată de pânză, apoi se va punepe locul care se doreşte a fi tratat. Se va ţine în funcţie detoleranţa individuală a fiecăruia. În cele mai multe cazuri estesuficientă o perioadă de 20 de minute după care se va spălalocal cu apă caldă, pentru a nu se irita local.În cazurile în care este vorba despre o piele mai sensibilă seva ţine o perioadă mai scurtă sau se amestecă cu uleiuridiverse sau alte plante, chiar cu făină de in care este deosebitde utilă în aceste cazuri, în special la copiii la care se aplică.MUTĂTOAREA.Bryonia alba Fam. Cucurbitaceea.Denumiri populare: bodicică, căţărătoare, cireaşacâinelui, curcubeţea, gurare, împărăteasă, ludaie de pământ,morcova ielelor, mutătoare cu poame negre, poamă sălbatecă,suitoare, tigvă de pământ, turbeaza cânelui, turnari, zbârnată.Specia Bryonia dioica (mutătoarea cu poame roşii) arefructele roşii asemănătoare cu cea neagră diferind doarculoarea fructelor. În privinţa tratamentelor şi a compoziţieisunt foarte asemănătoare.În tradiţia populară: a fost între cele mai importanteplante din medicina populară, ceea ce a sugerat numele de“împărăteasă”. Rădăcina pisată se punea în legături contradurerilor de cap. Rasă şi amestecată cu untură râncedă deporc, se folosea pentru “chelbe”, iar cu mâzga ei se ungeaufetele pe cap ca să le crească părul. Friptă în unsoare de porccu pucioasă, se întrebuinţa contra scabiei. Se punea în rachiucontra vătămăturii. Unii o tăiau în felii, o înşirau pe sfoară şio puneau la uscat; când o foloseau, o pisau mărunt şi oamestecau cu rachiu; sau făceau din ea o turtă, pe care opuneau pe pântece. Decoctul rădăcinii se lua contra frigurilor.Rădăcina se cocea, se amesteca cu miere şi rachiu, din care selua dimineaţa câte o linguriţă, contra durerilor de piept, anăduşelii. Floarea, fiartă în vin sau apă se bea pentru a oprivărsăturile cu sânge. Cu rădăcina rasă se mai folosea lamuşcături de şarpe sub formă de cataplasme.Este o plantă toxică.Compoziţie chimică: rădăcina conţine brionicină,luponină, tionospermină, triterpene tetraciclice(cucurbitacina, elaterina), răşini, substanţe amare, tanin,aminoacizii: citrulina, acid glutamic, etilaspargină, uleiurivolatile, substanţe toxice necunoscute, substanţe minerale,etc.Doxa mortală=40 baceAcţiunea farmaceutică: are acţiune paralizantăasupra sistemului nervos, delir, moarte. Intoxicaţia semanifestă prin diaree cu sânge. Ca antidot se poate folosicărbunele medicinal şi multe lichide care să diluezeprincipiile active din plantă. Are în special acţiune diuretică şipurgativă. De asemenea se mai pot cita efectele care le are îninflamaţii şi dureri reumatismale.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: alopecie,constipaţie, dureri de cap, reumatism.Preparare: suc de rădăcină se va lua cu precauţieintern câte o jumătate de linguriţă.-Se va face o tinctură din 20 g rădăcină mărunţită care se vapune în 250 ml alcool de 70°. Se va ţine timp de 15 zileagitând des. După 15 zile se va strecura. Se poate lua câte 10picături intern. Extern se aplică pe locurile dureroase aceastătinctură, care se va pune pe un pansament îmbibat cu aceastătinctură.-Plantă proaspătă (rădăcină), se va pune sub formă de rondelepe locurile dureroase.-Plantă proaspătă se va pune în oţet, o parte plantă mărunţităşi 2 părţi oţet. Se va ţine timp de 8 zile după care se vastrecura. Se va putea aplica în cazul mâncărimilor sau adurerilor pe care le calmează foarte bine.-Cataplasme cu plantă proaspătă se poate aplica pe locuriledureroase, pentru înlăturarea durerilor.MUTULICĂ.Scopolia carniolica Fam. Solanaceae.Denumiri populare: mătrăgună mică, nimeaţa,sculătoare mare. Se folosesc rizomii.În tradiţia populară: în ţara Oltului era un leacobişnuit contra reumatismului. Rădăcina se fierbea, dindecoct se bea puţin, iar cu restul se făceau spălături şi băi.Unele babe făceau cu ea abureli, iar pentru băutul fierbeau ocantitate mai mică, în apă sau vin. Nu se hotărau să dea preauşor această plantă pentru că mulţi din cei care luauînnebuneau, câteva ceasuri, o zi şi apoi îşi reveneau. Se maifolosea la impotenţă.Compoziţie chimică: rizomii şi rădăcinile planteiconţin un alcaloid în care predomină atropina. Mai conţinebelaradina, hiosciamină, scopolamină, scopină tropică.Intoxicaţie: în cazurile în care se foloseşte accidentaleste bine să se ia cărbune medicinal, purgative sau chiarspălături gastrice şi clisme. Semnele intoxicaţiei: dilatareapupilei, uscarea gâtului, senzaţie de sete, halucinaţii, delir,pierderea cunoştinţei, tetanie şi moarte.Se poate folosi doar prin preparatele farmaceutice,fiind prea toxică să se poată prepara în gospodărie fărăpericolul mortal pe care-l are această plantă. Există multecazuri în care s-a folosit pentru impotenţă şi omul a murit.Chiar dacă este foarte eficientă în multe cazuri, nu este binesă se folosească. În trecut se folosea ca plantă în diferiterituale magice.Nalba creaţă- Malva crispa. Nalbă de cultură-Malva glabra. Nalbă de grădină- Althea rosea.Nalbă de pădure-Malva silvestris. Nalbă mare-Althea officinalis.Nalbă mică-Malva negleta.Nalbă sălbatecă- Malva pusilla.Toate sunt din familia Malvaceae.Denumiri populare: bănuţei, caş, colăcel, colăceiibabei, caşul popii, floarea zgăibii, mălagă, nalbă, tirte.În tradiţia populară: frunzele şi florile crude ori decoctul lorse folosea la bube, umflături şi abcese. Rădăcina fiartă înlapte se pune al orice bubă ca să spargă. Planta fiartă curădăcină cu tot se punea în legături contra umflăturilor lapicioare. Ceaiul sau decoctul din flori, frunze sau rădăcini salua în mod curent contra tusei, durerilor de piept şi năduşelii.Pentru răceală la plămâni, se bea ceai de nalbă cu flori de soc.Din frunză uscată la umbră se făcea un ceai, care sebea amestecat cu lapte dulce, contra durerilor la rinichi.Contra ascitei, se fierbea nalbă cu urzici crăieşti şi pătrunjelde câmp şi se bea câte o ceaşcă din decoct, dimineaţa, laamiază şi seara.Decoctul frunzelor şi florilor sau planta pisată şi pusăîn rachiu se lua pentru leucoree. Ceaiul din frunze şi flori semai lua pentru încetarea hemoragiilor interne.Compoziţie chimică: sunt folosite frunzele (FoliumMalvae) conţin: mucilagii care prin hidroliză dau acidgalacturic, acid uronici, ramnoză, arabinoză, glucoză,metilpentoze, amidon, zaharuri, asparagină, substanţe grase,pectine, betaină, tanin, substanţe rezinoase, alteina (în specialîn flori-este un colorant, mucilagii, tanin, flavonoide), etc.Acţiune farmaceutică: emolientă, calmantă,antiinflamatoare, secretolitică pulmonară, inclusiv laafecţiunile interne sau externe. Ajută la refacerea mucoaselor.Are acţiune behică. Expectorantă, emolientă, antiinflamatorrenal şi gastrointestinal, calmant.Frunzele intră în compoziţia speciilor pectorale şi aceaiurilor pentru gargară şi pectorale.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,afecţiuni bucale inflamatorii, afecţiuni congestive ale pielii,aftoză bucală, boli infecţioase, bronşite, cistite, constipaţie,cuperoză, dermatoze, eczeme, enterite, furunculoză, gastrite,hemoroizi, infecţii renale, iritaţiile aparatului digestiv,iritaţiile aparatului renal şi urinar, infecţii renale, laringite,pleurite, răni, stomatite, traheite, tulburări gastro-intestinale,ulceraţii, vaginite.Preparare:-Infuzie din 2 linguriţe de flori mărunţite care se vor pune la250 ml apă clocotită. Se foloseşte atât intern cât şi extern.-Decoct din 2 linguriţe de plantă (rădăcină) care se va pune la250 ml apă. Se va fierbe timp de 5 minute după care sestrecoară. Se poate folosi atât intern cât şi extern.-Macerat din 2 linguriţe de rădăcină mărunţită care se pune la250 ml apă. Se va ţine timp de 8 ore după care se strecoară.Se va putea folosi la afecţiunile de mai sus. Este cel mai utilîn afecţiunile aparatului digestiv şi respirator acest preparat.Se poate folosi în diferite combinaţii cu alte plantemedicinale.NAP.Brassica napus Fam. Brassicaceae.Denumiri populare: broajbe, ciuş, colză, curechichinezesc, curechi de câmp, hordal, napi curecheşti, napi demirişte, napi de vară, napi sălbatici, pere de pământ, rapiţă,rapiţă colţă, rapiţă de câmp, rapiţă măruntă, rapiţă sălbatecă,ripac, turnep, tuş.În tradiţia populară: frunza se punea pe tăieturi,răni, buboaie. Cu sfeclă, ceapă şi  grăsime de porc seoblojeau femeile de durere de pântece. Cu decoctul se maifăceau spălături la bolile femeieşti.Compoziţie chimică: rădăcina conţine peste 80% apă,proteine, grăsimi, extracte neazotate, sulforafan, indoli,betacaroten, celuloză, arsen, sodiu, potasiu, calciu, fosfor,iod, fier, vitaminele: A, B1, B2, niacin, C, E. Valoareenergetică 29 K\cal.\100g. Frunzele conţin apă 88%, proteine,grăsimi, extracte ne azotate, celuloză, săruri minerale,vitamine.Acţiune farmaceutică: prin vitaminele care leconţine, sulfuran, indoli, etc. Este foarte util în lupta cucancerul. Are proprietăţi diuretice, dizolvant uric, efecteexpectorante, depurativ.Se foloseşte la următoarele afecţiuni: abcese, acnee,angină pectorală, bronşite, cistite, degerături, enterite,furuncule, gută, litiază urică, tuse, tratamente cosmetice.Preparare:-O lingură de pulbere de rădăcină se va pune în 250 ml apăclocotită. Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară.Se bea întreaga cantitate în prize mici pe parcursul întregiizile în afecţiunile de mai sus.-100 g rădăcini se taie în felii şi se vor pune la un litru de apăsau lapte, care se fierb pentru 20-30 minute. Se strecoară şi seva face gargară sau se foloseşte extern.-Rădăcină proaspătă sau uscată se va pune cataplasmă caldăpentru a se colecta mai repede puroiul şi a ajuta la coacerealui mai rapidă.NARCISA ALBĂ.Narcissus poeticus. Fam. Amaryllidaceae.Denumiri populare: caprine, cocoriţă, cuprine, floride primăvară, fulie, găluşte, ghiocei albi, ghiocei de munte,ghiocei de grădină, ruşcuţă plină şi goală, chirseniş,zarnaiadele.În tradiţia populară: în sudul Transilvaniei, ceaiul sefolosea la durerile de piept, în aprinderile de plămâni, pentrususpin şi bătaie de inimă.Bulbii aceste plante sunt mortali în doze de peste 10g. pe zi.Compoziţie chimică: alcaloizi narcisină şi glicozideale izometonului. Bulbii conţin alcaloizii licorenină,gelantina, licorina, narcisidina sunt foarte toxici. Simptomeleintoxicaţiei sunt: hipertensiune accentuată, somnolenţă,mişcări convulsive, degenerarea funcţională a ficatului.Acţiune farmaceutică: florile au proprietăţiliniştitoare, calmante, emoliente, dezinfectante, antisepticpulmonar.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: anxietate,astm, diaree, nevroză cardiacă, stări de agitaţie saunervozitate, tahicardie, tuse.Preparare:-2 linguriţe de petale de narcisă se vor pune în 250 ml apăclocotită. Se vor acoperii pentru 10 minute după care se poateconsuma câte 2 căni pe zi. Este mult mai util ca aceastăplantă să se combine la preparare cu alte plante şi atunciefectul tratamentului este mai puternic.-Sirop- într-un borcan se vor pune un strat de petale denarcisă care se vor acoperii cu miere, apoi încă un strat depetale şi alt strat de miere. Se va face tot aşa până la umplereaborcanului. Se va lăsa apoi 2 luni la rece timp în care nu seumblă la borcan. După acest interval de timp se poatestrecura şi se poate apoi consuma ca orice sirop în diluţie cuapă.NARCISA GALBENĂ.Narcissus pseudonarcissus Fam. Amaryllidaceae.Denumiri populare: bureţi, caprine, gheocei, ghioceide grădină, narcise, zarnacadele.Proprietăţi, preparare; sunt identice cu cele alenarcisei albeNĂPRASNIC.Geranium robertianum. Fam. Geraniaceea.Denumiri populare: bănat, buruiană de roşaţă,buruiană de săgetătură, ciocul berzei, iarba pârciului, iarbăpriboi, iarba sângelui, închegătoare, năpaşnică, priboi, şovârf,ursan.În tradiţia populară: cu dosul plantei se făceauspălături şi oblojeli la junghiuri, mătrici, reumatism. Se maibea în credinţa că opreşte orice scurgere, pierdere de sânge.Cu decoctul se făceau spălături la roşeaţă.Compoziţie chimică: părţile aeriene conţin geraniină,ulei volatil, acid elagic, tanoizi, rezine, etc.Acţiune farmaceutică: astringentă, antiinflamatoare,reglează ciclul menstrual, rezolvă sterilitatea femeilor,vindecă bolile intestinelor, ajută la lupta cu cancerul, înspecial în zona genitală, antibiotic, antihipotensivă,antihemoragică, antiseptică, dezintoxică organismul, distrugemicroorganismele patogene, tonifiantă, diuretică, depurativă,vasoconstrictoare.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afte,amigdalită, angine, boli intestinale, bolile organelor genitale,boli de ochi, bronşită, cancer, ciclu menstrual prelungit,cistită, chisturi ovariene şi renale, contuzii, diabet, diaree,dureri reumatice, enterite chiar hemoragică, epistaxis,frigiditate, hemoragii, herpes inclusiv cel genital,hipermenoree, impotenţă, infecţii pulmonare, inflamaţiilepielii, inflamaţiile chiar acute ale intestinului, leucemie,leucoree, pecingine, pelagră, plăgi şi ulceraţii, răni,reumatism, sterilitate, stomatite aftoase, tuberculoză, varice.Preparare:-Cel mai eficient este folosirea puberei de plantă. Aceasta seface cu ajutorul râşniţei de cafea. Se va lua 1-2 linguriţe de 3ori pe zi, în special în afecţiunile grave. Se poate face acestlucru o perioadă mai lungă fără efecte secundare. Este foarteutil în special în afecţiuni cancerigene.-Se vor pune 2 linguriţe de plantă la 250 ml apă latemperatura camerei. Se va lăsa pentru 8 ore după care se vastrecura. Separat se va face din 2 linguriţe de plantă uninfiltrat. Acesta se va pune în 250 ml de apă clocotită. Se vaacoperi pentru 10 minute, după care se va strecura. După ceacesta se mai răceşte se amestecă cu primul preparat şi seconsumă în cursul unei zile.-Tinctură- se vor pune 50 g de plantă mărunţită sau chiartransformată în praf într-o sticlă. Peste acesta se va punealcool alimentar de 70°. Se va ţine apoi timp de 15 zile, timpîn care se va agita de mai multe ori pe zi, pentru a se extrageprincipiile active din plante. Se va strecura după aceastăperioadă.Se va putea lua câte o linguriţă din tinctură de 3-4 ori pe zidiluată cu apă. Este bine ca aceasta să se ia înainte de mese.NĂSTUREL.Nasturtium officinale. Fam. Crucifere.Denumiri populare: aişir, bobâlnic, bobornic,brâncuţă voinicească, cardamă, creson, creviţă, frunzavoinicului, hreniţă, iarba voinicului, măcriş, măcriş de baltă,năsturea, pribolnic, voinică.În tradiţia populară: are proprietăţi diuretice şi sefolosea sucul proaspăt, uneori subţiat cu lapte, sirop, salată şitocătură de frunze. Se mai folosea în boli de piele. Ca plantămedicinală şi condimentară a fost cunoscută din antichitate.Compoziţie chimică: protide, hidraţi de carbon, osubstanţă amară şi un produs sulfoazotat cu gust de asemeneaamar, săruri minerale de fier, magneziu, fosfor, iod, calciu,arsen, cupru, zinc, sulf, vitaminele: A, B1, B2, C, E, niacină.Acţiune farmaceutică: nu se poate utiliza decâtproaspătă pentru că prin uscare îşi pierde principiile active.Este afrodisiac, diuretică, depurativă, stomahică,expectorantă, tonică, vitaminizant, măreşte cantitatea de urinăcare se elimină, stimulează sucul gastric şi cel biliar, scadeglicemia, antidot al nicotinei.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,alergii, alopecie, arsuri, boli limfatice, boli de rinichi şivezică, boli de piele, bronşită, calculoză renală, cancer,constipaţie, diabet zaharat, dischinezii biliare, diateze,eczeme, efelide, gingivite, herpes vaginal, hidropizie,impotenţă, inflamaţiile pielii, leziuni herpetice, paradontoză,prurit vulvar, rahitism, stomatite herpetice, toxiinfecţii, ulcerecronice ale pielii, viermi intestinali.Preparare:-Se va folosi doar planta proaspătă sub formă de suc care seva lua intern câte o linguriţă minimum de mai multe ori pe zi.Extern se va folosi atât sucul cât şi planta proaspătă cu carese vor face cataplasme sau pansamente.NĂUT.Cicer arietinum.Plantă ierbacee din Asia. Se foloseşte sămânţa.Compoziţie chimică: lipide, substanţe azotate,amidon, hidraţi de carbon, săruri minerale- fosfor, potasiu,magneziu, calciu, sodiu, siliciu, oxid de fier, arsenic,asparagină, vitaminele B, C.Acţiuni farmaceutice: energic, diuretic eliminator alacidului uric şi al clorurilor, antiseptic urinar, stomahic,vermifug.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: astenii,insuficienţă digestivă, litiază urinară, munci care cer forţă,paraziţi intestinali.Preparare:- ciorbă diuretică: năut 100 g, orz 150 g. Se fierbe ojumătate de oră într-un litru de apă şi se adaugăpătrunjel proaspăt. Lăsaţi să se infuzeze 10 minute. Sebeau 3 pahare pe zi.- Se prăjesc boabele, se macină şi se pune o linguriţăde făină prăjită la 100 ml apă. Se obţine o cafea carese poate bea de 3 ori pe zi câte o ceaşcă.NĂVALNIC.Phyllitis ocolopenobium sau Scolopendrium vulgareFam. Polipodiaceae.Denumiri populare: ferigă, iarbă de urechi, limar,limba boului, limba vacii, limba vecinei, limbariţă, odolean,podbal, razele soarelui.În tradiţia populară: rădăcinile pisate şi frunzele sefoloseau la vindecarea rănilor. Din frunze se făcea un ceaipentru tuse, năduşeală şi fierbinţeală. Năvalnicul pisat, fiert înrachiu de drojdie, se bea dimineaţa, pe nemâncate, contravătămăturii. Fiertura plantei uscate şi pisate se lua în bolile desplină. În multe părţi planta cu rizomul se folosea contratuberculozei.Compoziţie chimică: Conţine tanin şi mucilagii.Acţiune farmaceutică: astringent, calmant,cicatrizant, antidiuretic, diuretic.Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiunirenale, boli hepatice şi vezicale, diaree, eczeme, febră,obstrucţie intestinală, răni, tuberculoză. tuse.Preparare:-O linguriţă de rizom uscat se va măcina cu râşniţa de cafeadupă care se va pune în 250 ml apă. Se acopere pentru 10minute după care se va strecura. Se poate folosi intern câte 2ceaiuri pe zi sau extern se vor face spălături cu scop vulnerarsau se vor aplica cataplasme sau comprese.-2 linguriţe de rizom măcinat cu râşniţa de cafea se va puneîn 250 ml apă. Se va fierbe timp de 10 minute după care se vastrecura. Se poate consuma 2 ceaiuri din acestea pe zi. Externse poate face cataplasmă cu planta din acest decoct.NEGRILICĂ.Nigela sativa Fam. Ranunculacee.Denumiri populare: cernuşcă, chimen negru,negruşcă, nigeluţă, piper, piper negru.În tradiţia populară: fiertura seminţelor în vin, ca şipâinea peste care s-au presărat, seminţe de negrilică, înaintede a se coace, sau cea făcută din amestec de făină de grâu şipuţină negrilică, erau folosite în bolile de stomac (indigestii,colici, gaze, lipsa poftei de mâncare) şi în boli de piept; sespunea că alungă viermii din maţe, mărind în acelaşi timp şicantitatea de lapte. Seminţele pisate ca făina, amestecate cumoare de varză, se luau contra limbricilor.Se folosesc seminţele.Compoziţie chimică: conţin ulei volatil compus dinnigelană, un compus terpenoidic-hederagenină, ulei gras,substanţe albuminoide, săruri minerale.Acţiune farmaceutică: antianorexică, carminativă,digestivă, diuretică, vermifug, măreşte cantitatea de urinăeliminată, stimulează digestia.Se poate utiliza la următoarele afecţiuni: ameţeli,anorexie, astm, bronşite, colici gastrointestinale, impotenţă,paraziţi intestinali.Preparare:-1-2 linguriţe de seminţe măcinate se vor pune într-un litru devin. Se vor fierbe timp de 10-15 minute. Se va lăsa apoiacoperit o perioadă de 10 minute după care se strecoară. Sepoate consuma câte 50 ml înainte de mese în afecţiunile demai sus.NEMŢIŞORI DE CÂMP.Consolida regalis. Fam. Ranunculaceea.Denumiri populare: albăstrioare, buruiană de făcutcopii, ciocănaşi, ciocul berzei, ciocul păsării, ciocul babei,ciocul ciocârliei, cizma cucului, cârligei, clonţul nagâţului,clonţul cocostârcului, coada rândunicii, cornul plugului,creasta cocoşului, doselnică mică, floare domnească, gheatacătanei, gâlceavă, mărariul câmpului, pintenaşi, somnoroasă,surguci, tătăneasă, toporaş de câmp.În tradiţia populară: decoctul din flori şi frunze sebea contra durerilor de pântece. În unele sate, îl beau femeilecare nu aveau copii şi doreau să aibă. Se mai folosea lamuşcături de şarpe. Ceaiul din frunze şi flori se lua contratensiunii mărite. Decoctul sau extrasul spirtos al florilor seutiliza în leucoree şi ca hemostatic.Compoziţie chimică: florile conţin delfinină, unglicozid al camferolului, alcaloizii: decozină, lictonină,delzalină, dalfelatină, săruri minerale, pigmenţi, etc.Toxicitate-simptomele intoxicaţiei sunt: salivaţieabundentă, tulburări digestive, insuficienţă cardiacă, colaps şimoarte prin asfixiere.Acţiune farmaceutică: analgezică, fertilizante,hemostatice, hipotensivă, bradicarizante. Diminuează bătăileinimii, de asemenea diminuează senzaţia de durere, opreştehemoragiile şi stimulează apetitul sexual.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunirenale, afecţiunile vezicii biliare, astm bronhic, hipertensiune,gută, leucoree, sterilitate femei-este un bun fertilizant, etc.Preparare:-O linguriţă de flori mărunţite se va pune în 250 ml apăclocotită. Se acopere timp de 10 minute după care sestrecoară şi se pot consuma 2 căni pe zi.-O jumătate de linguriţă de flori mărunţite şi o jumătate delinguriţă de plantă mărunţită se va pune în 250 ml apă. Se vafierbe timp de 5 minute după care se strecoară. Se pot folosi 2căni pe zi intern sau să se facă gargară sau spălături vaginalecu acest ceai.-Tinctură din 20 g flori şi plantă mărunţite puse în 250 mlalcool de 70°. Se va lăsa timp de 15 zile, după care sestrecoară. In timpul acesta se va agita de mai multe ori pentrua se extrage principiile active din plantă. După strecurare seva pune în sticluţe preferabil de culoare închisă.Se va putea lua câte 10 picături din această tinctură diluată înpuţină apă de 3 ori pe zi în afecţiunile de mai sus.Atenţie ! Nu se va depăşi doza deoarece se pot întâmplaaccidente. Este foarte bine ca acest preparat să fie dat cuacordul şi sub supravegherea medicului. În multe cazuri estefoarte util să se ia o perioadă limitată la maximum 10 zile.NOROCEL.Sedum maximum(telephium). Fam.Crassulaceae.Denumiri populare: barba lupului, crucea pământului,dragoste, gheţărică, iarbă de urechi, iarbă grasă, iarbazmeului, iarba urechii, oloioasă, urechelniţă, verzişoară.În tradiţia populară: seva frunzelor se storcea în urechicontra durerilor. Cu planta fiartă se făceau oblojeli contradurerilor de picioare. Se mai folosea la paralizie şi lahemoroizi. Cu decoctul plantei se spălau pe cap, mai alesfetele ca să le crească părul lung şi frumos.Compoziţie chimică: mai mulţi acizi graşi omega-3,foarte multe vitamine: A, B1, B2, B3, B5, E. Ulei volatil,clorofilă, alcaloizi, substanţe minerale, mucilagii, rezine, etc.Acţiune farmaceutică: antiinflamatorii, astringente,cicatrizante, detersive, hemostatice, antimicrobiene,vitaminizant.Se foloseşte pentru următoarele afecţiuni: arsuri,alopecie, bătături, cancer de diferite localizări, hemoroizi,paralizie, parezele nervilor periferici, răni.Preparare:-100 g plantă se va pune la un litru de apă, după care se vafierbe timp de 5 minute. Se va strecura şi cu această apă seaplică comprese în cazul paraliziilor sau parezelor nervilorperiferici.-Din 200 g plantă mărunţită se va pune în 5 litri de apă. Se vafierbe apoi timp de 5 minute după care se va strecura în cadade baie unde se va sta timp de 30 minute. Se va face aceastăbaie zilnic.-Pentru bătături, se vor pune frunze în oţet. La 50 g de frunzese va pune 100 ml oţet. Se va lăsa timp de 3 zile după care sepoate aplica pe bătătură zilnic până la vindecarea totală.NUCUL.Juglans regia. Fam.Jaglandaceae.Compoziţie chimică: uleiul volatil din frunze arejuglonă sau 5-hidoxi-naftochinonă, acesta este purtătorulefectelor insecticide ale frunzelor, cunoscut empiric, precumşi al unor marcante proprietăţi mitodepresive din care cauzăeste util în tratarea tumorilor (frunzele), taninuri, cantităţimici de ulei volatil, un principiu amar-juglandina- şi ooxinaftochinonă- juglona, etc.Cojile -iuglonă, taninuri, ulei volatil, clorofile,amidon, pectine, acizi organici aminaţi liberi, substanţeminerale. Nu conţine iod. Iuglonă colorează pielea.Sâmburii- acizi graşi din care peste 50% acid linoleic,proteine, vitaminele: A, B1, B2, B6, C, E, F, flavonoide,tirozină, un principiu amar, ulei volatil, lipide, acid galic, acidelagic, inozitol, iuglonă, hidroiuglonă, substanţe extractive,magneziu, potasiu, hidraţi de carbon, calciu, cupru, zinc,fluor, etc.În tradiţia populară: frunzele, coaja fructelor conţino substanţă care se folosea la vopsitul lemnului, al lâni,părului precum şi prepararea unui baiţ pentru mobile. Sefoloseau pentru vopsit în negru, cafeniu, galben şi roşu cualte plante.Se foloseau de asemenea frunzele pentru durerireumatice uneori amestecate cu alte plante. În satele din jurulCareilor, se fierbeau cu vrejuri de pătlăgele şi flori de fân sauurzici. Rădăcinile sau ameţii se puneau în petrol şi seplămădeau 3 săptămâni în gunoi de grajd, apoi se făceaufrecţii contra durerilor reumatice, sau se luau nucile crude,plămădite cu zahăr. În ţinutul Beiuşului, contra reumatismuluise făceau spălături cu decoctul frunzelor după ce le lăsau săse plămădească 2 zile; sau băi din frunze de nuc şi ramuri deroşii, fierte separat şi apoi amestecate, sau se ţineau picioareleîntre frunze verzi. Scăldătoarea din frunze verzi este foartemult folosită la copii scrofuloşi cu gâlme. În unele părţicontra râiei se luau frunze de nuc, de brad, de coadaşoricelului şi pucioasă. Frunze fierte în lapte contra durerilorde stomac. Frunze fierte calde se punea pe dureri de pântecela femei sau se înfăşura pântecele pentru a uşura durerile denaştere. Cu decoct se făceau spălături contra afecţiuniloruterine sau femeieşti. La dureri de măsele se fierbea coajă denuci şi se ţinea zeama în gură, sau se ţineau smicele de nuc,se curăţau de coaja neagră de dinafară, se lua coaja verde, sepunea într-o ulcică nouă, se turna peste ea oţet din vin şi sepunea o bucată de piatră acră şi un cocean de porumb, seturna peste ea oţet din vin . Se astupa cu aluat şi se punea lafiert, până scădeau 2 părţi, iar zeama răcorită se ţinea în gură,în partea unde măseaua durea. Abureli de frunze contrarăcelii. Contra gălbinării bolnavul strângea crengi de la 9nuci, le ardea, iar cu cenuşa făcea o leşie, în care se scăldaodată sau de mai multe ori; dacă vroia să grăbeascăînsănătoşirea, bea din această leşie. Cu mustul cojilor verzi seungea la pecingine. Coaja de nucă verde coaptă în cuptor seda în ţuică câte un păhărel. Se spăla pe cap cu decoct.Sâmburii de nucă, pisaţi şi amestecaţi cu făină şi smântână, sepuneau pe răni, pentru scosul copturilor. Pisaţi şi amestecaţicu undelemn se puneau contra bubelor dulci. Când ere pericolde a pierde sarcina, căutau miez de nucă şi sămânţă decastravete, le pisau şi le beau în rachiu, în vin sau chiar înapă. Când cineva nu auzea cu o ureche sau cu amândouă,punea în urechi câte o picătură căldicică de ulei de nucă,amestecat cu unt de migdale. Miezul se dădea pisat copiilorsă-l mănânce pentru dureri de intestine. Pentru dureri destomac se lua, local ceaiul din coji lemnoase. Ceaiul dinsâmburi de nucă era folosit pentru durerile de ficat. Inafecţiunile osoase se amesteca miezul în gură şi cu acesta seungea osul.Acţiune farmaceutică: frunzele şi pericarpulastringent,antitoxic, astringent, antimicotic, antisudoripar,antidiareic, antiseptic gastro-intestinal, dezinfectant renal,antiinflamator, antigalactogog, antiexematos,antireumatismal, bacteriostatic, dezinfectant urinar, calmant,cicatrizant, emolient, hemostatic, uşor hipotensivă,antiexematoasă, hipoglicemiant, depurativ, etc.Seminţele: utile în afecţiunile grave-cancer, etcfiindcă ajută la refacerea imunităţii organismului, proteinelecu acizi aminaţi esenţiali-metionina, cistina, lisina,concentraţia mare de oligoelemente le face indispensabile încazurile de convalescenţă sau atunci când se doreşte să sevindece de o afecţiune mai gravă. Vitaminele în cantitatemare în special A, B, E, le face indispensabile în refacereaorganismului după o serie de afecţiuni.Fibrele sunt de asemenea utile, atât cele solubile cât şicele insolubile, mai ales în afecţiunile cardiovasculare, înspecial datorită acizilor graşi şi a magneziului, de asemeneaîn tratarea afecţiunilor neurologice.Frunzele intră în compoziţia ceaiurilor: dietetic şiantidiareic.Sunt indicate în următoarele afecţiuni: abcese,accidente vasculare, acnee, afecţiuni alergice, afecţiunileinimii, alopecie, afecţiuni digestive catarale, afte ulcerate,ameţeli, amigdalită, angină, anemie, arsuri, astenie,ateroscleroză, boli de piele, boli de oase, boli reumatice,cancer, colici abdominale, constipaţie, dermatoze, dereglăriglandulare, diabet, diaree, dispepsii, dureri de cap, dureri deficat, dureri reumatice, eczeme zemuinde, enterocolite,enurezis nocturn, flegmoane, furuncule, gripă, gută,hemoragii, hiperhidroză palmo-plantară, hipertensiune,hipertiroidie, impetigo, impotenţă, imunitate scăzută, infecţiistrepto şi stafilococice, infecţii cutanate, inflamaţii, intoxicaţiiîn special cu mercur, iritaţii solare, leucoree, leziunipiodermizate, litiază renală, mătreaţă, micoză plantară, negi,nervozitate, oboseală fizică şi psihică, pecingine, plăgi atone,prurit, psoriazis, rahitism, răni, reumatism, scrofuloză,spasme musculare, sterilitate, teniază, toxiinfecţii, transpiraţiiexcesive, tuberculoză, ulcer varicos, viermi intestinali.Preparare:-Infuzie dintr-o linguriţă de frunze mărunţite puse în 250 mlapă clocotită, după care se va acoperi pentru 10 minute. Se vastrecura. Se pot consuma 2 căni pe zi. Extern cu acest cei sepoate spăla pe cap sau leziunile diverse, sau chiar pentrucalmarea durerilor, ajută şi la alopecie extern, sau în cazultranspiraţiilor excesive.-Infuzie din cantitate dublă de plante (frunze) se poate folosiextern în afecţiunile de mai sus.-Coajă de nucă verde o jumătate de linguriţă se pune la 250ml de apă, se va fierbe apoi timp de 5 minute după care se vaputea consuma intern câte o lingură la 2 ore, iar extern se vaputea folosi la afecţiunile cutanate sau pentru colorareapărului sau în cazul mătreţii când se va folosi cu puţin suc delămâie.-Seminţe de nuci se consumă în fiecare zi de 3 ori câte 250 gîn cazurile în care se doreşte suplimentarea cu minerale sau încazurile oboselii după eforturi mari, anemii sau când sedoreşte să se îngraşe.-Ceai din 20 g miez de nucă pus în 250 ml apă. Se va fierbetimp de 5 minute după care se strecoară. Se pot consuma 3-4căni pe zi în cazul durerilor.-Tinctură din pericarpul nucilor. Se va lua 50 g de pericarpde nucă verde care se va pune în 250 ml alcool alimentar de70°. Se va ţine timp de 15 zile la temperatura camerei agitânddes. Se va strecura după 15 zile şi se va putea pune în sticluţede capacitate mai mică. Se va lua intern în afecţiunile de maisus (interne) câte 5 picături de 3 ori pe zi diluate în puţinăapă. Este util în afecţiunile interne ca : boli ficat, endocrine,cardiace, etc.-Ulei de nucă- se va lua dimineaţa pe stomacul gol câte olingură în cazurile în care se doreşte eliminarea viermilorintestinali sau în diferite dispepsii. Pe păr se poate punefrecţionând, ceea ce ajută la refacerea părului.-Miez de nucă pisat se aplică cald pe furuncule, pentrugrăbirea maturării.-Cataplasme cu frunte de nuc se pun extern în cazulafecţiunilor cu tumori sau adenoame. Se schimbă de 2 ori pezi şi se menţin umede.-În cosmetică se foloseşte foarte mult atât frunza cât şi nucileseminţe, uleiul de nuci sau chiar pericarpul din care se poateface o vopsea de păr foarte persistentă.-Frunze sub formă de tinctură cu alcool alimentar se va luacâte 30-50 picături de 2-3 ori pe zi. Util la diabet.-Ulei pentru frecţionarea corpului la copii rahitici, anemici şiîn dermatoze.NUFĂRUL ALB.Nymphaea alba. Fam.Nymphaceae.Denumiri populare: carofete, crin de mare, curalice,iarba plumânei, nufăr alb, nenufăr, plămână, plumieră, plop,plută, tigvă de apă.În tradiţia populară: rizomul era folosit la vopsit înnegru. Fiert cu sulfat de fier dădea o vopsea trainicăContra bolilor de piept se întrebuinţau, rizomul gros,scos din mâlul bălţilor cu nişte cosoare lungi. Se spăla se tocamărunt şi se plămădea în rachiu sau se fierbea în vin alb, apoise strecura şi se dădea bolnavului. Resturile amestecate cumiere se dădeau ca dulceaţă celor care tuşeau, bolnavilor deplămâni sau de tuberculoză. Siropul sau dulceaţa din florileplantei erau calmante şi uşor narcotice. Cu decoctul florilorse spălau pe umflături, iar cu restul se legau.Compoziţie chimică: din rizomi s-au izolat alcaloizicu efect cardiotonici, tanin, amidon, glucoză, grăsimi, săruriminerale, mucilagii, ulei volatil, etc.Acţiune farmaceutică: florile şi rizomii se pot folosipentru efectul pe care-l au în sedările nervoase, cardiotonic,anafrodiziac, astringent, tonic, nutritiv.Se va putea folosi în următoarele afecţiuni: diaree,edeme cardio-renale, hiperexcitabilitate sexuală (se poate luaîn combinaţie cu hamei), insomnie, insuficienţă cardiacă,nevroze, poluţii nocturne, pleurezie, pneumonie, tuberculozăpulmonară.Preparare:-O linguriţă de flori se vor pune în 250 ml apă clocotită. Seva acoperii pentru 10 minute după care se va strecura. Se potconsuma 2 căni pe zi.-O linguriţă de rizom mărunţită se va pune în 250 ml apă. Seva fierbe timp de 5 minute după care se strecoară. Seconsumă 2 astfel de ceaiuri pe zi, sau se folosesc latratamente externe.NUFĂRUL GALBEN.Nuphar lutea Fam.Nymphaceae.Se poate folosi la aceleaşi afecţiuni şi are aceiaşi compoziţiecu nufărul alb.OBLIGEANĂ.Acorus calamus Fam.AraceaeDenumiri populare: buciumaş, calamar, călin, calm,calmenă, crin de apă, poporotnee, papură roşie, speribană,spetează, stirileană, tartarachi, trestie mirositoare.În tradiţia populară: rizomul cu miros aromatic,plăcut cu gust amărui, se folosea ca stimulent şi în tratareabolilor de stomac. Se mai folosea contra răcelilor, răguşelii,etc.Compoziţie chimică: Se foloseşte rizomul (RhizomaCalami) care conţine- ulei volatil, azaronă, aldehidă azaalică,eugenol, hidrocarburi, alcooli triterpenici, principii amare,acorină, acorelină, sescviterpene: acid acaric, criptoacorină,calmeol, calacona. Amidon, dextrină, colină, taninuri,zaharuri, rezine, vitamine, săruri minerale, ulei volatil,vitamina C.Acţiune farmaceutică: rizomul are proprietăţi:analgezice, aromatizant, antispastice, analgetic, aromatice,calmante, carminative, diuretic, revulsive, sedative, tonice,măreşte pofta de mâncare, înlătură spasmele, stomahic,antiseptic gastro-intestinal, astringent, stimulează secreţiilegastro-intestinale, înlătură constipaţia, redă pofta de mâncare,ajută la tratarea cancerului, insecticid.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunileendocrine (în special când este metabolismul scăzut),afecţiunile sistemului nervos, afecţiunile stomacului,afecţiuni urinare, alopecie, angină, anorexie, atonie gastricăsau biliară, balonări, boli de dinţi (în special creşterea dinţilorla copii mici), cancer cu diferite localizări, circulaţieperiferică deficitară, colici abdominale, constipaţie, demenţă,depresii, digestie dificilă, dispepsii diverse, dismenoree,dureri diverse, enterocolită, epilepsie, flatulenţă, gastritehiperacide, gripă, hemoroizi, insuficienţa secreţiei salivare,intoxicaţii alimentare, isterie, memorie deficitară, nefrite,polipi, psihoze, răceli, răni, reumatism, sinuzită, stări deagitaţie, tulburări neuro-vegetative cu anxietate în special,tuse, ulcer gastric şi duodenal.Preparare:-Pulbere de rizom obţinută cu ajutorul râşniţei de cafea. Estebine să se macine doar atât cât se consumă atunci pe loc,deoarece dacă stă mai mult timp măcinată, îşi pierde dinproprietăţi. Se poate lua în acest caz de 3-4 ori pe zi câte ojumătate de linguriţă de pulbere în majoritatea afecţiunilorinterne.-Macerat la rece din pulbere de rizom. Se lasă o linguriţă derizom măcinat în 250 ml apă, în cameră, timp de 8 ore(deseara până dimineaţa), apoi se strecoară. Se poate consuma 2-3 ceaiuri din acestea pe zi în afecţiunile interne.-Se vor pune 3 linguriţe de praf de obligeană în 250 ml apă (ocană). Se va lăsa apoi timp de 8 ore la macerat. Se vastrecura. Separat se va pune 2 linguriţe de praf la 500 ml apă.Se vor fierbe apoi timp de 10 minute, după care se vorstrecura. După strecurare se va amesteca cu prima (macerat)şi se vor consuma în afecţiunile mai grave sau în cele dedereglări ale glandelor, unde trebuie o cantitate mai mare deceai.-Peste 50 ml de rădăcină măcinată se va pune 250 ml alcoolalimentar de 70°. Se va lăsa timp de 15 zile la temperaturacamerei agitând des. Se strecoară după 15 zile. Se vor lua 20de picături de 3 ori pe zi înainte de mese în toate afecţiunileinterne.-Extern se va alege oricare din procedeele de mai sus dar seva folosi cantitate dublă de plantă.-La copii mici pentru a se întări gingiile şi pentru a ajuta lacreşterea danturii li se dă să roadă rădăcină de obligeană. Esteînsă cazul să amintim că dacă se dă o cantitate mai mare seproduce o supraexcitare.-Vin tonic se va face din 100 g rizom de obligeană care se vapune într-un litru de vin de bună calitate. Se va ţine 8 zileagitând de câteva ori pe zi, după care se va strecura. Se vaadăuga în complectare vin până la 1000 ml şi 100-200 g dezahăr. Se va putea lua câte o cantitate de o lingură sau chiarun păhărel (50ml), înainte de mesele principale.Este foarte bine ca după o lună de tratament cu aceastăplantă să se facă o pauză de 3-5 zile timp în care se poatefolosi orice altă plantă medicinală.Intră în componenţa ceaiului tonic-aperitiv şi aUlcerotratului.OMAGUL SAU ACONITUL.Aconitum tauricum. Fam. Ranunculaceae.Denumire populară: iarbă-rea, iarba-bubei, iarbacoifului,iarba-fierului, iarba-jermilor, năpşor, omac, toaie.Se folosesc tuberele plantelor.În tradiţia populară: plămădită în rachiu de drojdie,planta se folosea contra reumatismului. Din rădăcinile pisate,amestecate cu untură, se făcea o alifie cu care se ungeaurănile cu viermi, mai ales la animale. La frânturile de mâinisau picioare se făceau legături cu rădăcină de tătăneasă, fiertîn lapte dulce. Turtă se punea pe răni diverse, era făcută cufăină. Se mai lua pentru combaterea tusei sau nevralgii deasemenea macerată în ţuică tare.Compoziţie chimică: în scopuri medicinale sefolosesc tuberii laterali, tineri (Tubera Aconiti) tuberculii derezervă (nedezvoltaţi) conţin o cantitate de aproximativ douăori mai mare de alcaloizi decât tuberculul florifer. Total între0,50-0,60%, alcaloizi totali din care 30% aconitină.Alcaloizii din aconit sunt substanţe cu caracter deesteri care se află în produsul vegetal fie liberi, fie legaţi deacidul aconitic. Prin hidroliză se dedublează, producând obază aconina şi câte o moleculă de acid acetic şi acidbenzoic( la unele specii înrudite poate fi înlocuit cu acidulveratric). Mai conţin: aconitină, neopelină, napelină,mesaconitină, hipaconitină şi picroaconitina. În afară deaceştia se mai găsesc şi aconelina, sparteina, efedrina, rezine,grăsimi, inozită, acizi organici (aconitic, itaconic, malic,citric, tartric, oxalic, succinic, malonic, pirolidin-carboxilic,ascorbic), proteine, zaharuri (maltoză, zaharoză).Acţiune farmaceutică: extern preparatele de aconitaplicate pe piele sau mucoase produc o excitare iniţială aterminaţiilor nervoase senzoriale, urmată de o scădere asensibilităţii ca o consecinţă a anesteziei. În acelaşi timpapare o senzaţie de căldură urmată de o furnicăturăcaracteristică, prurit, diverse parestezii, ajungând până laanestezie deplină.Intern aconitul sub formă de tinctură sau extract,acţionează electiv pe terminaţiile nervoase senzoriale înspecial ale trigemenului, al ticurilor dureroase faciale,sciaticii. Este un modificator al sistemului nervos central cudepresii asupra centrilor bulbo-spinali.În afară de efectul antinevralgic se mai pot folosiintern pentru a calma activitatea cardiacă, respiratorie şituse. Mai rar în gastralgii şi în unele cazuri de vomă.Nu există dependenţă faţă de acest produs.Atenţiune! Sunt contraindicate în afecţiunile cardiaceşi vasculare. În doze mari provoacă moartea fiind unul dincele mai puternice otrăvuri.În cazul intoxicaţiei apar în ordine următoarelesimptome: greaţă, dispnee, furnicături ale limbii, nasului,buzelor, midriază, neregularitatea şi oprirea funcţiilorrespiratorii şi cardiace, moartea prin asfixie.Doze: tinctură 60 picături=1g Doza maximă este de 0,30 g odată, pentru 24 ore 0,60 g. La copii între 3-5 ani 2 picături odată-5 picături la 24 ore. Intre 6-10 ani, 5 picături o dată-10picături în 24 ore. Intre 11-15 ani5 picături o dată-10 picăturila 24 ore. Copiilor sub 3 ani nu se administrează.Extractul de aconit pulbere se va lua 0,03 g o dată şi 0,06 gîn 24 ore. Se va folosi numai la indicaţia medicului, iarreţetele efectuate la farmacie.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: congestiipulmonare, gripe, guturai, laringite acute, nevralgii diverse,pneumonii, sciatică, ticuri nervoase ale feţei, tuse, zonazoster.Preparare: indicat ar fi să se facă în farmacii tinctură.-Tinctură. Se va rade o rădăcină sau în cazul în care esteuscată se va măcina cu râşniţa de cafea. Se va pune 25 g derădăcină la 250 ml alcool de 70°. Se va ţine timp de 15 zile latemperatura camerei, agitând din când în când. După aceastăperioadă se va strecura. Se va păstra în sticle de culoareînchisă cu dop ermetic. Se va administra ca mai sus (vezidoza maximă). Este foarte util în cazurile de cancer pentrucalmarea durerilor folosit extern.Se pot face şi creme sau unguente în cazurile în carese doreşte o cremă anesteziantă în zona-zoster, nevralgie detrigemen, sau alte afecţiuni dureroase, inclusiv cancerulpielii. În cazurile în care este vorba despre escară se indicăaceastă cremă care va vindeca rapid afecţiunea.Este interzis să se depăşească doza maximă intern.OREZ.Oryza sativa Fam. Poaceae.Denumiri populare: oriz, peringi, pilan, rişcaş.În tradiţia populară: apa în care se spală orezul selua, în unele sate, pentru leucoree. Decoctul se bea în bolilede rinichi, iar cu făina fiartă se făceau legături la umflături.Compoziţie chimică: orezul brut- vitaminele: B1,B2, B3, B5, B6, B8, B9, E. Aminoacizii: alanină, arginină,acid aspartic, cistina, acid glutamic, glicina, histidina,izoleucina, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, prolina,serina, treonina, triptofan, tirosina, valina. Acizii graşi: acidmiristic, acid palmitic, acid stearic, acid palmitoleic, acidoleic, acid linoleic, acid linolic. Fosfolipide, carbohidraţi,mineralele: sodiu, potasiu, magneziu, calciu, mangan, fier,cupru, zinc, nichel, molibden, fosfor, fluor, iod, bor, seleniu.Acţiune farmaceutică: este comparabil cu grâul înceea ce priveşte valoarea nutriţională fiind bogat în glucide şiproteine. Conţine inhibitori ai proteazei ca şi celelelte cerealedeci este foarte util în lupta contra cancerului fiindantitumoral. Tărâţele de orez consumate câte o linguriţă pe zieste suficient ca să vă ferească de litiaza renală deoarececonţine acid fitic şi fitaţi care absorb din intestin calciul aflatîn exces. Astringente, analeptice, antidiareic, constructoare,carminativ, dietetic, diuretice (favorizează eliminarea ureei),energetice, emolient, energizant, nutritiv, răcoritor,regenerator, scade presiunea sângelui, hipotensoare, ajută lavindecarea unor forme de cancer, vindecă psoriazisul, eliminăcaloriile în exces. Tărâţele scad colesterolul din sânge.Se indică în următoarele afecţiuni: acnee, afecţiunigastro-intestinale, afecţiuni renale, afte bucale, angină,anorexie, arsuri, azotemie, boli dermatologice, cancer decolon, cancer de prostată, cancer de sân, colite de fermentaţie,cosmetică, creştere, diaree, eczeme zemuinde, edeme deorigine cardio-renale, enterită, fermentaţii intestinale,hiperazotemoie, hipertensiune, inflamaţii cutanate, îngrijireatenului, insuficienţă renală, leziuni inflamatorii supurate,litiaze, meteorism, obezitate, psoriazis, răni, surmenaj,tegumente iritate, uremie.Preparare:-Se va fierbe orez 50 g în 500 ml apă până se fierbe bobul. Seconsumă apa şi mucilagiile şi se mănâncă orezul înafecţiunile de mai sus. Se poate folosi în orice preparatculinar cât de mult suportă fiecare în parte şi în funcţie dereacţia organismului şi de afecţiune.-1 lingură de orez nedecorticat se va pune la 250 ml apă deseara şi dimineaţa se consumă această apă mai multe zile larând. Este foarte util în toate afecţiunile renale, gastrointestinale,hiperazotemie-Pudră de orez se aplică extern simplu se pune în mână şi semasează faţa cu această pudră, apoi se spală cu apă călduţă,sau sub formă de mască cu alte preparate, ouă, miere, etc. Înafecţiunile pielii. Se foloseşte foarte mult în cosmetică ladiferite măşti pentru tratamentele diferitelor defecte ale pielii.-Făină de orez se amestecă cu făină de soia în proporţie de1/1 şi se amestecă cu apă obţinându-se o pastă care se aplicăpe faţă, fiind indicată în special la tenurile obosite.-Făină de orez, amestecată cu ulei în proporţii diferiteformând o pastă se aplică pe tenurile iritate. Se ţin 2-3 oreapoi se vor spăla cu apă caldă.ORZ.Hordeum vulgare Fam. Graminae.În tradiţia populară: orzul fiert în lapte dulce seîntrebuinţa contra tusei; fiert în apă, se făceau decocturi şi cuele gargară la copii în durerile de gât, fiert în vin se dădealăuzelor pentru a le întării.Compoziţie chimică: hordeină (alcaloid), maltină,proteine, amidon, celuloză, săruri de calciu, fier, fosfor,magneziu, potasiu, vitaminele A, B1, B2, B3, B5, B6, B9, C,în special malţul încolţit. Enzime, fibre solubile, gluten încantitate mică. Sămânţa încolţită este mult mai consistentă,cu mai multe vitamine, hormoni, etc, care o face să fie foarteindicată în multe afecţiuni pe care le rezolvă. De asemeneafrunzele recoltate atunci când încă nu s-a format spicul suntcel mai util medicament în lupta cu cancerul. Conţine ca toatecerealele inhibitori ai proteazei care neutralizează agenţiicancerigeni, mai ales la nivelul intestinelorAcţiune farmaceutică: antidiareic, antiinflamator,emolient, drenor hepatic, hipotensor, întăreşte organismul,potoleşte tusea, răcoritor, reglează tensiunea arterială,stimulator digestiv, stimulator al potenţei sexuale, tonicgeneral şi al sistemului nervos în special, tonic cardiac etc. seindică pentru reglarea intestinală indiferent că este vorbadespre constipaţie sau diaree, chiar şi în cazurile cronice ocură cu ovăz sub formă de semninţe timp de 30 de zilerezolvă cel mai regel organism.Se poate folosi în următoarele afecţiuni: acnee,afecţiunile căilor urinare, afecţiuni dermatologice, afecţiunilegâtului, afecţiuni hepatice, afecţiuni oculare, afecţiunipulmonare, afecţiuni tiroidiene, afecţiunile vezicii urinare,afte bucale, alopecie, amigdalită, angină, anemie, aritmie,artrită, anorexie, astm, ateroscleroză cerebrală, atonie gastricăşi intestinală, avitaminoză, bronşiectazie, bronşite cronice,cancer, cardiopatie ischemică, ciroză hepatică, cistite,colecistită, colică abdominală, colită, convalescenţă,debilitate, dereglări hormonale, dermatită, demineralizare,dezinterie, diabet, diaree, dischinezie biliară, disfagie,dismenoree, dispepsie, dureri de piept, eczeme, efelide,enterocolite, epilepsie, febră tifoidă, fistule perianale, fracturi,frigiditate, friguri, furuncul, gripă, hemofilie, hemoroizi,hepatită virală, hepatită cronică, hipertensiune arterială,imfarct miocardic, impetigo, inflamarea căilor urinare,inflamarea plămânilor, imflamaţia splinei, impotenţă sexuală,imunitate, insomnie, insuficienţă hepatică, intoxicaţii,laringită, lăuzie, lombo-sciatică, mastoze- chistice, nefrite,neurastenie, nevralgie facială, nevralgie de trigemen,obezitate, orjelet, osteoporoză, pancreatită, paralizie, pareză,polinevrită, răceli, rahitism, retard psiho- motor, reumatismacut, rinită, schizofrenie, scleroză multiplă, scorbut, stăridepresive, sterilitate, stomatită, traheite, transpiraţie excesivă,tromboflebite, tuberculoză, tulburări de menopauză, tumori,tuse, tuse convulsivă, ulcer, ulcer varicos, viroză pulmonară.Preparare:-50 g de seminţe se pun la 1 litru de apă. Fierte apoi 30minute după care se strecoară şi se consumă. Se poateconsuma numai apa după strecurare sau mai util este să seconsume şi seminţele fierte. Se poate consuma în fiecare zi.-Se poate fierbe de asemenea 100 g de orz seminţe într-unlitru de apă. După aceasta se va trece orzul prin maşina decarne după ce se strecoară şi după măcinare se amestecă culichidul în care a fiert. Se poate adăuga miere în cazul că nuexistă diabet.-50 g de orz seminţe nedecorticate se pun la 250 ml apă şi selasă de seara până dimineaţa când se va consuma apa de peacestea ca laxativ şi nutritiv.-Fulgi de orz pentreu enerocolite şi afecţiuni intestinale,hepatice, etc.-Se va pune seminţe într-un borcan mai mare 200 g seminţecare se vor lăsa cu apă timp de 8 ore, după această perioadăse va spăla cu apă rece. Se mai lasă apoi o perioadă de 8 oreşi se spală din nou la fiecare 8 ore. Se va lăsa cu puţină apă.După ce a ieşit colţul verde, se spală bine cu multă apă, dupăcare se trec prin maşina de carne. Se consumă câte 2 linguriînainte de fiecare masă o perioadă mai lungă. Este foarte utilîn toate afecţiunile interne. Se poate adăuga orice suc defructe la acest preparat fiind mai gustos.-Suc de orz verde câte 50 ml de 3 ori pe zi în afecţiunile maigrave, inclusiv pentru cancer, scleroză, etc. Se fac cure deminimum 21 zile apoi 7 zile pauză şi se pot relua.OSUL IEPURELUI.Ononis spinosa Fam. Leguminosae.Denumiri populare: asudul calului, asudul capului,bolul coasei, caşul iepurelui, ciocul caprei, colţul iepurelui,dârmotin, lemnie, lingoare, pir, sudoarea calului, zilezitoare.În tradiţia populară: a fost un leac frecvent în contralungoarei, ceaiul din părţile aeriene se lua în durerile destomac. Contra durerilor de rinichi, se lua ceaiul din rădăcini,ori planta macerată în rachiu. Se mai folosea în scăldătoripentru cei slabi. Decoctul se lua contra vătămăturii, iarresturile se făceau oblojeli la buric.Compoziţie chimică: se folosesc părţile subteranemedicinal, (Radix Ononidis) saponozide de naturătriterpenică: onocerină, omonină şi onospină, trifolirizină,fitosteroli, fitoglutină, glucozide, tanin, ulei volatil şi uleigras, zaharuri, acid citric, săruri minerale.Acţiune farmaceutică: rădăcinile şi frunzele auacţiune: diuretică, antiseptică în special a aparatului urinar,antihemoragică, antimicrobiană, înlătură edemele, eliminăureea în exces şi toxinele din corp. Adjuvant şi în multeafecţiuni renale pentru creşterea marcantă a diurezei.Osul iepurelui face parte dintre componentele ceaiuluidiuretic nr 2.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunicardiovasculare, afecţiuni metabolice, afte bucale, alergie,ascită, azotemie, blenoragie, bronşite, calculoză renală,cistite, dermatite cronice, dureri de rinichi, eczeme, edeme,gută, hidropizie, insuficienţă circulatorie, intoxicaţii,obezitate, pielonefrite, prurigo, psoriazis, retenţie urinară,reumatism, stomatite, ulceraţii bucale, uremie.Preparare:-2 linguriţe de plantă mărunţită se va pune în 250 ml apă. Seva lăsa pentru 8-10 ore la macerat la temperatura camereidupă care se strecoară. Se pot folosi 2 căni pe zi.-2 linguriţe de rădăcină mărunţită se va fierbe timp de 15minute în 250 ml apă. Se strecoară, apoi se va consuma 3-4căni pe zi în afecţiunile interne sau extern se vor punecomprese cu apa din ceai aplicat pe un pansament sau se faccataplasme cu planta fiartă, aplicată călduţă.OVĂZUL.Avena sativa Fam Graminaceae.În tradiţia populară: decoctul seminţelor era un leacobişnuit contra tusei. Contra tusei măgăreşti, se foloseadecoctul seminţelor, sau ceaiul din paie şi nuci verzi.Decoctul se mai ţinea în gură contra durerilor de dinţi.Seminţele prăjite se foloseau la oblojeli contrareumatismului. În unele părţi se fierbea într-o căldare şi cândse răcoreau se introduceau mâinile sau picioarele şi se ţineaupână se răcea. Decoctul se mai lua ca fortifiant, pentruîntărirea plămânilor, contra diareei. Ceaiul şi scăldătorile sefoloseau pentru uşurarea naşterilor. Aluat se punea peumflături pentru a se retrage.Compoziţie chimică: hidraţi de carbon, glucide,albumine, grăsimi, potasiu, magneziu, clor, calciu, sodiu,fosfor, fier, caroten, vitaminele B1, B2, B3, B5, B6, B8, B9,E, K, PP, urme de vitamina D, un principiu similar foliculinei.Aminoacizii: alanină, arginină, acid aspartic, cistina, acidglutamic, glicina, histidina, izoleucina, leucina, lizina,metionina, fenilalanina, prolina, serina, treonina, triptofan,tirosina, valina. Carbohidraţii: sucroză, amidon, acid fitic.Acizii graşi: acid miristic, acid palmitic, acid stearic, acidpalitoleic, acid oleic, acid linoleic, acid linolenic, purine (45mg/100 g), minerale: sodiu, potasiu, magneziu, calciu,mangan, fier, cobalt, cuopru, zinc, nichel, crom, molibden,fosfor, clor, fluor, iod, bor, seleniu, silicon.Acţiune farmaceutică: are aproape acelaşi conţinutca şi grâul, dar mai multe grăsimi nesaturate, conţine întregulcomplex B, este foarte important pentru hrănirea creieruluieste stimulent, antispasmodic, laxativ, tonic al sistemuluinervos şi al uterului, analeptic, energizant, răcoritor,diuretică, hipoglicemiantă, stimulent tiroidian, rezolvăsterilitatea şi impotenţa, antiasmatic, expectorant, scadecolesterolul dinsânge. Este bogat în inhibitori ai proteozei şidin această cauză sunt foarte indicate la lupta cu tumorile pecare le dizolvă în special la cancerul intestinalSe indică în următoarele afecţiuni: afecţiunidigestive, afecţiuni hepatice, afecţiuni neurologice, afecţiunipulmonare, afecţiuni splenice, anemie, angină, angiocolită,astenie fizică şi psihică, astm, azotemie, bronşite, cancer,colecistită, colică renală şi vezicală, contuzii în zona capuluisau în regiunea gâtului, creştere (în special copii mici),coxartroză, diabet, dureri dentare, dureri intercostale,epidermofiţie, erupţii cutanate, gută, hemoptizie, hidropizie,impotenţă sexuală, inflamaţii, insomnii, insuficienţătiroidiană, junghiuri, laringită, litiază urinară şi biliară,lumbago, naştere dificilă, nevralgii, prurit, psihastenie,psoriazis, regenerarea sângelui, reumatism, spasmemusculare, spondiloze, staze, sterilitate, surmenaj, tuse, tuseconvulsivă, ulcer varicos, uremie.Preparare:-Supă deasă cu seminţe de ovăz este meniul nordicilor şi estefoarte sănătoasă aducând vindecarea în multe afecţiuni dincele de mai sus. Se recomandă chiar şi copiilor.-Fulgii de ovăz sunt un aliment excelent la cei cu afecţiunilede mai sus. Se poate consuma şi de 3 ori pe zi. Aceştia aufosfor, calciu, magneziu şi sunt foarte uşor asimilabile.-Se vor fierbe 50 g de ovăz timp de 30 minute apoi seconsumă. Este un laxativ şi un bun diuretic.-20 g de fulgi se pun la 250 ml apă şi se lasă de seara pânădimineaţa când se consumă. Este foarte bun la afecţiunileinterne din cele de mai sus inclusiv la litiaze.-Apa de pe macerat se poate ţine în gură contra durerilor dedinţi. Se poate înghiţi apoi.-Paiele de ovăz se mărunţesc şi apoi se fierb. O cantitate de 2linguri se fierbe în 250 ml apă timp de 3 minute după care sestrecoară. Este foarte indicat în litiaze.-Tinctura se prepară din 50 g de seminţe care se macină, dupăcare se va pune peste acestea 150 ml alcool alimentar de 70°.Se va agita de mai multe ori pe zi. Se va ţine 15 zile dupăcare se strecoară. Se va lua în insomnii 40 de picături laculcare, sau ca tratament se va lua câte 20 de picături de 3 oripe zi înainte de mese.-Suc de mlădiţe de ovăz recoltate înainte de a ajunge să deaspicul. Se va putea păstra o perioadă mai lungă dacă se vapune peste acest suc după ce se filtrează bine puţin alcoolalimentar, pentru a nu se altera. Se poate consuma din acestsuc cantităţi oricât de mari în funcţie de toleranţa individualăşi de afecţiunea care se tratează. Se poate de asemeneaamesteca cu alte sucuri de legume sau fructe.Se poate folosi o perioadă cât de lungă.-Tinctura de ovăz este recomandată celor care sufere deinsomnii, ea are în plus virtuţi antiasmatice: în insomnii- 40picături la culcare. În astenii 20 picături de 3 ori pe zi înaintede mese.PALTINUL DE CÂMP.Acer platanoides Fam.Aceracee.Denumiri populare: arţar coajă, arţar mic, arţariu,jugastruCompoziţie chimică: tanin, vitamina K, pectine,mucilagii, gume, acizi peptici, celuloză, pectoze, uleiurivolatile, săruri minerale.Acţiune farmaceutică: seva se recoltează în martiefăcându-se o crestătură în scoarţă şi un copac poate furnizapână la 10 litri de sevă care se foloseşte la diferite preparate:gemuri, dulceţuri, sucuri, alcool, etc. În Canada acest arboreeste simbolul naţional şi este unul din arborii care aduc venitcanadienilor. Se face şi zahăr de arţar şi multe alte preparate.Acţiuni farmaceutice: fructele- astringente,antidiareice. Scoarţa: antidiareic puternic, prin taninul care-lconţine. Hemostatic, cicatrizant. Florile şi frunzele recoltateîn perioada înfloririi sunt stimulatoare, tonifiante,mineralizate, depurative eliminând toxinele din sânge şi înafecţiunile cardiace sunt foarte indicate.Se poate folosi în următoarele afecţiuni: afecţiuni cardiace,anemie, anorexie, convalescenţă, debilitate, diaree, dizenterie,hemoragii, răni.Preparare:-Sevă luată câte 10 ml de trei ori pe zi înainte de mese.-Scoarţă praf se va fierbe 2 linguriţe la 250 ml apă timp de 5minute apoi se strecoară. Se poate folosi la afecţiunile de maisus sau extern în hemoragii.-Infuzie din 2 linguriţe de flori puse în 250 ml apă clocotită.Se acopere pentru 10 minute după care se strecoară. Se potconsuma 3 astfel de ceaiuri chiar în cure de lungă duratăpentru afecţiunile de mai sus.PARA.Pirus communis.Originară din China, cunoscută din Evul Mediu înEuropa.Compoziţie chimică; apă, zahăr mai ales sub formăde levuloză, alţi hidraţi de carbon, acizi, albumine, celuloză,cenuşi, pectină, tanin, grăsimi, vitaminele; A, B1, B2, B3, B5,B6, B9, C, E, PP, fosfor, sodiu, calciu, magneziu, sulf,potasiu, clor, zinc, cupru, fier, mangan, iod, arsen.Acţiune farmaceutică: diuretic, urocolitic, antiputrid,depurativ, laxativ, astringent, nutritiv, stomahic, sedativnervos.Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiunidigestive, anemie, artritism, astenie, colesterol în exces,digestie dificilă, diaree, gută, hipertensiune, obezitate (perelemai puţin coapte), reumatism.Preparare:-Fruct: 1-1,5 kg pe zi înainte de mese.-Sucul :2-3 pahare pe zi, înainte de mese.-Pere uscate 40-50 g la litru de apă, se fierbe o orăbăuturărăcoritoare, diuretică, energeticăPĂPĂDIA.Taraxacum officinale Fam.Compositae.Denumiri populare: buhă, cicoare, crestăţea, floareabroaştei, floarea găinii, floarea mălaiului, floarea soarelui,floarea turcului, flori galbene. gălbinele grase, guşa găinii,lăptucă, lilicea, ochiul boului, pana vâzgoiului, papa găinii,papalugă, pui de gâscă, turci.În tradiţia populară; se folosea pentru vopsit îngalben.Florile erau întrebuinţate contra tricofiţiei. Se frecaleziunea cu ea. Frunza se storcea şi zeama se punea la bubăneagră, precum şi la beşica cea rea. Peste beşică se punea ofelie de smochină, iar peste ea, păpădie pisată.Rădăcina pisată bine, prăjită în smântână proaspătă, seîntindea pe o frunză de brusture, se punea în locurile unde sesimţea durere reumatică şi se ţineau 24 ore. Tratamentul serepeta până trecea.Ceaiul din rădăcină, ca şi cel din flori uscate se luacontra durerilor de ficat. Se mai bea ceaiul din frunze în locde apă în bolile de ficat şi pentru circulaţia sângelui. Ceaiuldin rădăcini se lua contra bolilor de rinichi şi contrahemoragiei. Zeama de păpădie se lua şi pentru cei ce sufereaude durere de piept şi năduşeală.Compoziţia chimică: se utilizează frunzele (FoliumTaraxaci), rădăcina (Radix Taraxaci) :i }ntreaga plantă (HerbaTaraxaci cum radicubus) părţile aeriene gliceride ale aciziloroleic, palmitic, stearic, colină, inulină, glucoză, polioze,flavofene, acid tartric, substanţe antibiotice, proteine, iod,alcooli terpenici, carotenoide, amidon, vitaminele A, B, C, D,E, substanţe minerale, un principiu amar, zahăr, ceară, răşină,cauciuc, ulei volatil.Rădăcina: rădăcina conţine alcooli triterpenici,fitosterine, glucide, substanţe proteice, rezine, gliceride aleacizilor palmitic, linoleic, oleic, colină, acid cafeic, amidaacidului nicotinic, asparagină, vitaminele B, C, principiuamar-taraxacina, substanţe minerale diverse.Acţiune farmaceutică: datorită principiului amar seîntrebuinţează ca tonic amar. Tonifică ficatul, glandele,combate litiazele, obezitatea şi stimulează intestinele. Esteindicată în toate afecţiunile în care există dereglăriglandulare, diuretică, creşte diureza, hipoacidifiant, măreştesecreţia glandulară, normalizează circulaţia sângelui, laxativ,coleretic, este un drenor hepatic excelent şi chiar al întreguluiorganism. Ameliorează diabetul. Rădăcina- astringent,măreşte secreţia biliară, creşte diureza, venotonic, colagog,Beta-carotenul este un antioxidant de excepţie indicată întoate formele de cancer sau de scăderea imunităţiiorganismului. Previne bolile de inimă, fluidizeazămucozităţile, întăreşte mucoasele pulmonare, hepatice şi alecăilor urinare, stimulează pofta de mâncare şi este şiremineralizantă, ajută la slăbire, scade colesterolul. Se maifoloseşte la insuficienţa hepatică şi icter cataral.Planta întreagă intră în compoziţia ceaiurilordepurativ, dietetic şi gastric, iar rădăcina în a ceaiului hepatic.Se foloseşte în următoarele afecţiuni: acnee,afecţiunile inimii, afecţiuni cronice ale aparatului urinar,afecţiuni vasculare, anemie, anorexie, artrită, astenie,ateroscleroză, balonări, boli de ficat, boli de gât, cancer cudiferite localizări, cataractă, celulită, colecistită, colicăbiliară, congestia ficatului, constipaţie, dermatoze,dezechilibre glandulare, diabet, digestie lentă, dischineziebiliară, eczeme, enterocolite, furunculoză, gută, hemoroizi,hepatită, hidropizie, hipertensiune, hipercolesterolemie, icter,imunitate scăzută, insuficienţă renală, intoxicaţii, leziuniverucoase, litiaze, obezitate, oligurie, pancreatite,papilomatoame cutanate, pete pe piele, retenţia apei înorganism, reumatism, scrofuloză, tulburări de metabolism,tulburări digestive, ulcere cronice de gambă, varice.Atenţie !sucul lăptos al păpădiei poate provocaintoxicaţii dacă se folosesc în cantitate mare. Simptome:greaţă, diaree, modificarea ritmului inimii. Se poateadministra cărbune.Preparare:-Din 1-2 linguriţe de plantă întreagă cu rădăcină cu totmărunţită, după uscare se va pune în 250 ml apă clocotită. Seacopere timp de 10 minute după care se strecoară. Se potconsuma 3-4 căni pe zi.-Din 1-3 linguriţe de plantă mărunţită (cu rădăcină cu tot) seva face un decoct. Pentru aceasta se va pune în 250 ml apă.Se va fierbe apoi timp de 5 minute după care se strecoară. Sepoate folosi un timp îndelungat câte 2 căni pe zi.-Extern se va face din 4 linguri de plantă întreagă mărunţităpusă la 500 ml apă. Se va fierbe timp de 15 minute , dupăcare se va strecura. Se va aplica extern.-Tije de păpădie culese proaspăt se vor spăla bine apoi se vorconsuma în fiecare zi câte 10 tije florale fără flori dimineaţala trezire. Se poate face acest lucru 10-30 zile zilnic.-Din frunze tinere se poate face o salată primăvara şi se vorconsuma aşa crude.-Din frunze tinere se poate face o supă împreună cu urzicăfiind în acest caz extrem de utilă la multe afecţiuni.-Sirop din flori de păpădie, se vor culege florile, se spală bineapoi se pun cu puţină apă, doar cât să le acopere. Se vorfierbe apoi timp de 3 minute se strecoară şi apoi le se vaadăuga zahăr ca la orice sirop. Se fierbe din nou pentru aprimi consistenţa de sirop. Se va folosi câte o linguriţă care seva pune în 250 ml apă şi se poate consuma ca orice alt sirop.-Rădăcină uscată se macină şi se va face o cafea dimineaţa cuaceste rădăcini. Ca să fie mai gustoasă se va pune şi rădăcinăde cicoare şi se prăjesc puţin până capătă o culoare maro.-Suc proaspăt se aplică pe afecţiunile pielii în cazul petelor,verucilor, etc.-Sucul proaspăt de păpădie obţinut de la întreaga plantă cuajutorul aparatului centrifug se va amesteca cu următoarelesucuri: 2 părţi suc de morcov, o parte suc păpădie, o parte succastravete, 2 părţi suc de roşii, o parte ţelină. Este unul dintresucurile foarte utile în afecţiunile de mai sus şi în multealtele.Păpădia se poate amesteca cu multe alte plantemedicinale şi intră în compoziţia multor ceaiuri tip plafar.Este foarte utilă în toate curele de slăbire, cu rezultatefoarte bune, în cele mai multe cazuri, mai ales asociată cusoc-fructe.-Suc de rădăcină recoltat toamna:suc de rădăcină…………..100 galcool 90°………………….18 gglicerină……………………15gapă…………………………17 g. Se ia 1-2 linguri pe zi.-Tinctură din rădăcină 15-20 picături de 2-3 ori pe zi.-Suc alb de păpădie în colir şi contra negilor sau petelor de pefaţă. Se aplică de mai multe ori pe zi.-Decoct de tije, muguri, frunze contra albeţii corneii, pentrulimpezirea ochilor.-În apă distilată pentru spălarea petelor de pe faţă.PĂDUCEL.Crataegus monogyna Fam. Rosaceae.Denumiri populare: căcădară, gherghin, gherghinar,măceş, mălai moale, mălaiul cucului, mălai nesărat, mălăieţ,mărăcin.Compoziţie chimică: se utilizează frunzele (FoliumCrataegi), florile (Flores crataegi) cu frunzele din imediataapropiere(Folium Crataegi cum floribus), fructele (FructusCrataegi), substanţe de natură flavonică şi proantocianide,colină, acetil colină, trimetilenă, acid crataegic, acidclorogenic, acid cofeic, acid citric, acid tartric, adenină,guanină, derivaţi purinici, acizi triterpenici, hiperozidul,amine, trimetilamină, amilamină, ulei volatil ce conţinealdehidă anistică de natură catehică, pectine, substanţeminerale, etc. Vitaminele: B1, C. Fructele conţin flavonoizi,taninuri, acizi tartric, ursolic, citric, oxalic, nicotinic,clorogenic, colină, acetil colină, pectină, ulei gras, glucoză,fructoză, substanţe minerale.În tradiţia populară: din flori se preparau ceaiuricontra insomniilor, în boli de inimă şi de ficat. Decoctulfructelor se lua contra diareei şi a bolilor de rinichi.Decoctul frunzelor sau al vârfurilor ramurilor sefolosea contra bătăturilor pe tălpi, făcându-se spălături şilegături cu resturile. Unii ardeau ramurile, iar din cenuşăfăceau leşie cu care spălau bătăturile. Scoarţa de pe rădăcinise punea proaspătă tot la bătături.Acţiune farmaceutică: tonicardice, hipotensoare,antispastice, hipnotice şi sedative, indicat în extra sistole şitahicardii sinusale, antispastic, tonic al inimii, întăreştemuşchiul inimii, are efecte liticevegetative, febrifuge (florile),astringente şi dizolvante ale calculilor (fructele),cardiodilatator, calmant al sistemului nervos, scade tensiuneaarterială şi o reglează, rezolvă tulburările inimii (încombinaţie cu Roiniţa). Este un echilibrant psihic. Regleazăbătăile inimii. Vindecă foarte multe din afecţiunile inimii şivaselor de sânge. Vasodilatator la nivelul vaselor coronare,hipotensiv de întărire şi rărire a contracţiilor inimii bolnave.Frunzele cu flori intră în componenţa ceaiurilor:antiasmatic şi calmant, împotriva tulburărilor cardiace, iarfructele în ceaiul calmant.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: afecţiunibuco-faringiene, afecţiuni diverse ale inimii sau circulatorii,afecţiuni neurologice, agitaţii nervoase, ameţeli, anginăpectorală, angoasă, astenie, ateroscleroză, bătături,cardiopatie ischemică, circulaţie periferică deficitară, climax,convalescenţă, dereglări de ritm cardiac, dispnee, dizenterie,dureri de inimă, fragilitate capilară, hipertensiune,hipertiroidie, insomnie, iritare, leucoree, litiază biliară şiurinară, nevroze cardiace, palpitaţii, stări de nervozitate,tahicardie, tensiune oscilantă, tulburări cardiace cu substratnervos, tulburări de menopauză, varice, zgomote în urechi.Preparare: în toate cazurile frunzele şi florile pot fiînlocuite cu o cantitate dublă de fructe.Intern--O linguriţă de flori şi frunze se vor pune în 250 ml apăclocotită. Se vor acoperii ulterior după care se vor lăsa timpde 10 minute. Se strecoară şi se consumă 2-3 ceaiuri pe zi.-2 linguriţe de plantă mărunţită se va folosi la afecţiunile maigrave sau extern. Se pune în 250 ml apă clocotită. Se vaacoperi timp de 10 minute după care se va strecura. Se vorputea consuma şi din acesta 2-3 ceaiuri pe zi, chiar şi în curede lungă durată.-Tinctură- se vor pune 50 grame de plantă mărunţită în 250ml alcool alimentar de 70°. Se va ţine apoi timp de 15 zile latemperatura camerei agitând des. Se va strecura după care sepune în sticluţe de capacitate mai mică.Se va putea lua în funcţie de gravitatea afecţiuni între10 picături şi o linguriţă de tinctură luată de 3 ori pe zi înaintede mesele principale diluată cu puţină apă.-În oţet se pot pune câteva frunze şi flori. Se vor ţine timp de8 zile, după care se pot folosi la bătături, veruci, negi.-Vin- se va pune într-un litru de vin 100g de frunze şi florimărunţite. Se astupă şi se va lăsa timp de 8 zile latemperatura camerei agitând des. După 8 zile se va strecura.Se poate consuma apoi din acesta 50 ml de trei ori pe ziînainte de mese în afecţiunile menţionate mai sus. Se maipoate adăuga şi 50 g de pătrunjel rădăcină, curăţată şi rasă lacei care au şi edeme din cauzele afecţiunilor inimii. Se va ţineşi în acest caz tot 8 zile şi se va administra la fel.-Vin preparat din fructe- Se vor pune la 2 Kg de fructezdrobite 2 kg de zahăr, 10 litri de apă şi 30g de drojdie. Se vapune totul într-o damigeană de sticlă. Se pune un dop princare este trecut un furtun de cauciuc, care are un capăt într-unvas cu apă. Se va lăsa timp de aproximativ 15 zile (în funcţiede temperatură), după care se va trage de pe drojdii şi se puneîn sticle de capacitate mai mică. Se va putea lua din acest vincâte 50 ml de trei ori pe zi în afecţiunile menţionate mai sus.PĂPĂLĂU.Physalis alkekengi Fam. Solanacee.Denumiri populare: babuşchi, băşicuţă de roşeaţă,beşică, boborea, bubuclie, buruiană de bubă, cereaşaovreiului, cereaşă beşicată, curcubăţică, dălac, fusei sălbatec,gherghinar, gogoaşe, iarba bubei, măselare, papală, pulpe depădure, puturoasă.Compoziţie chimică: fructele conţin acid citric,substanţe amare (fisolina), conţine alcaloizi, mucilagii,zaharuri, substanţe minerale, gust puţin agreabil acru-amărui.Fructele se culeg la maturitate sunt comestibile atât crude câtşi uscate. Se folosesc la prepararea dulceţurilor, marmeladei,bomboanelor, conţin zaharoză, acizi şi o mare cantitate devitamina C. Planta mai are clorofilă, vitamine, etc.Atenţie! Planta în întregime este toxică în afarafrunzelor. Se află multă solanină. Se poate interveni cucărbune vegetal în cazurile de intoxicaţie.În tradiţia populară: decoctul fructelor se bea şi sefăceau spălături pe cap şi corp în cazurile de eriteme, pelagră,etc. Cu decoctul părţilor aeriene se spălau erupţiile şieczemele noilor născuţi. Boabele roşii, plămădite în vin, erauutilizate intern contra ascitei. Se mai folosea contra durerilorde măsele şi urechi. Fructele plantei se întrebuinţau ca infuzieîn tratamentul furunculozei.Acţiune farmaceutică: contra reumatismului,decongestivă, diuretică, febrifugă, laxativă. Se foloseşte doarextern pentru că intern ar putea produce intoxicaţii.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: dureridiverse inclusiv cele reumatice, furunculoze sau diferiteafecţiuni ale pielii, intern se va lua cu precauţie în litiaze,gută, reumatism.Cantitatea maximă este de 250 ml infuzie împărţită încursul zilei luată cu înghiţituri mici.Preparare:-Din 2 linguriţe de plantă se va face un ceai. Se pun în 250 mlapă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care sestrecoară. Se aplică extern sub formă de comprese saucataplasme.PĂSTÂRNAC.Pastinaca sativa.Legumă foarte nutritivă, odinioară considerată ca unaliment de bază. Pe de altă parte, diuretic, antixidant,antireumatismal şi emenagog (reglementează fluxulmenstrual). Se recomandă folosirea frecventă în ciorbe.Supa pe bază de păstârnac, ceapă şi praz esterecomandată în virtutea proprietăţilor sale diuretice.Persoanele supuse îngrăşării vor putea să profite de efecteleei, dacă doresc să slăbească.PĂTLAGINA.Plantago lanceolata(îngustă), Plantago media(medie)Plantago major (lată), Fam. Plantaginaceae.Denumiri populare: bătlagină, iarba bubei, iarbă decale, iarbă grasă, iarbă mare, limba boului, limba mânzului,limba oii, mama pădurii, minciună, patlanjel, patlagină.În tradiţia populară: frunza era folosită obişnuitpentru răni, bube, umflături. La răni se punea şi zeama dinfrunze proaspete strivite. La umflături se făceau oblojeli cufrunzele opărite. Brânca se trata cu abureli de pătlagină, dupăce se făcea mai întâi cataplasme din frunze. Se mai punea încataplasme şi băi calde la inflamaţiile articulare de naturăreumatismală. Zeama de pătlagină se dădea copiilor contralimbricilor şi oprirea udului. În Maramureş, la Mara, sespălau cu fiertură “când stătea sângele”. Ceaiul din frunze selua contra tusei, tusei măgăreşti, răguşelii, năduşelii. ÎnVlaşca se fierbea înăbuşit în vin alb şi se lua contra tusei.Decoctul din rădăcini şi frunze se lua contra tuberculozei. ÎnTeleorman, se culegeau frunzele, se fierbeau în lapte dulce,apoi se strecurau, laptele se dădea bolnavului fără zahăr, câte3 ceşti pe zi, iar restul se puneau calde pe piept, făcându-setratament de 6 săptămâni. La Nereju, pătlagina şi fereguţă sepisau şi se punea în ţuică, care se lua contra durerilor destomac. În Muscel, rădăcina de pătlagină, rădăcina de osuliepurelui şi mentă se plămădeau în rachiu, din care se beadimineaţa pe nemâncate, contra “boalei de rânză”. La Iaşi sevindea pe piaţă contra bolilor de ficat şi splină.Compoziţie chimică: de la toate aceste specii seîntrebuinţează frunzele (Folium Plantaginis) aucumbină sauaucubozidă cu structură furanică, mucilagii formate în mareparte din xiloză, acid poliuronic, pentozane, etc. Tanin,glicozizi, saponine, zaharuri, ulei volatil, rezine, substanţeproteice, carotenoizi, filochinonă, vitaminele: A, C, K,substanţe antibiotice, substanţe minerale. În seminţe se găsescmucilagii şi un trizaharid (planteoză).Acţiune farmaceutică: emolient, hemostatic, uşorastringent. Proprietăţile emoliente se datoresc mucilagiilor iarcele hemostatice vitaminei K. Este şi un bun antibiotic. Estede asemenea antipruginos, expectorant, antidiareic,cicatrizant datorită alantoidei, depurativ. Este bactericidădatorită aucubozidei.Intră în compoziţia ceaiului antibronşitic nr 2.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,acnee, adenoidă, afecţiuni vasculare, afte, amigdalită cronică,arteroscleroză, astm, blefarite, bronşită cronică, catardigestiv şi urinar, conjunctivită, constipaţie, diaree, eczeme,faringite, furuncule, gastrită hiperacidă, hemoragii,hipercolesterolemie, hipertensiune arterială, infecţii bucale,inflamaţii, înţepături de insecte, iritaţii cutanate, laringite,leziuni eczematiforme, leziuni sângerânde, leziuni ulcerate,mâncărimi de piele, muşcături de şerpi, răni purulente,reumatism, stomatite, traheite, tuse, ulcer stomacal, ulcere şiulceraţii, umflături, zona zoster.Preparare:Intern--Infuzie din 1-2 linguriţe de plantă care se va pune în 250 mlapă clocotită. Se acopere pentru 10 minute după care sestrecoară. Se pot consuma 3-4 căni pe zi.-O linguriţă de frunze uscate şi mărunţite se vor măcina curâşniţa de cafea după care se ia în gură câte o linguriţă, se ţine10 minute în gură după care se înghite. Este foarte eficient înhemoragii mai ales dar şi în celelalte afecţiuni de mai sus,inclusiv la afecţiunile gastrice când se indică să se ia de câteori se simte un disconfort abdominal.-Peste 50 g de frunze se va pune 500 ml apă clocotită. Se valăsa acoperit timp de 10 minute după care se strecoară. Semai poate adăuga în cazul în care nu există diabet mierepolifloră, câtă cantitate de lichid există. Se va lua câte olinguriţă la tuse sau alte afecţiuni din cele de mai sus.-Peste 50 g de praf de plantă se poate pune 250 ml alcoolalimentar de 70°. Se va ţine apoi închis timp de 15 zileagitând des recipientul, după care se strecoară. Se va putealua la afecţiunile de mai sus câte 10 picături sau chiar olinguriţă în diluţie cu apă.Extern:-In afară de cele care le-am menţionat şi care se pot folosi şiextern se va pune praf de plantă uscată pe afecţiuni sau se potface diferite creme cu puţină ceară de albine şi ulei în care seva pune praf de plantă.PĂTRUNJELUL.Petroselinum crispus Fam. Umbelliferae.În tradiţia populară: pătrunjelul fiert în lapte dulcese folosea la alinarea durerilor cauzate de orice bubă. Înţinutul Sucevei, se fierbea în lapte dulce, se amesteca cucamfor pisat şi albuş de ou apoi se lega la gât în umflături. Înmulte părţi se folosea ca diuretic. Se dădea ca să porneascăudul şi în ascită. Se fierbea înăbuşit, într-o oală nouă, 6-10rădăcini cu 2,5 oca de apă, până scădea la jumătate de oca.Pătrunjelul tăiat mărunt se amesteca bine cu făină de in, seîntindea pe o bucată de pânză, apoi se punea pe burtă, iarzeama se bea. Alte babe dădeau de băut pătrunjel fiert cuchimen şi boabe de ienupăr. Decoctul se mai bea şi la oprireaudului şi de către cei cu pietre la rinichi. Se mai luaprimăvara, timp mai îndelungat pentru curăţirea sângelui. Dinrădăcină şi frunze fierte în lapte dulce, cu făină de mei se faccataplasme, care se ungeau cu grăsime de pe trupul unor copiicând se năşteau, apoi se punea la femei la sân, când seinflamau. La hemoroizi şi prolaps rectal pătrunjei pisaţimuiaţi în oţet şi încălziţi la foc, se foloseau la oblojeli.A fost un leac contra bolilor venerice.Compoziţie chimică: apeină, betacaroten, brom,clorofilă, cumarină, diastaze, cupru, fier, fosfor, flavonoide,iod, monoterpene, apiol, poliacetilenă, principiu estrogen,pinenă, potasiu, sulf, sodiu, terpene, uleiuri esenţiale,vitaminele: A, B1,B2, B3, B5, B6, B9, E, vitamina C maimultă ca portocala sau lămâia. Acid pantotenic, linolinic.Acţiune farmaceutică: stimulent general atât nervoscât şi muscular, reglează glandele endocrine, antianemic,antirahitic, antiscorbutic, aperitiv, antitoxic, depurativ,stomahic, diuretic, reglează menstrele, elimină ureea, eliminăacidul uric, la fel clorurile în exces, stimulent şi regeneratoral fibrelor musculare în special al celor ale musculaturiinetede ( intestinale, urinare, biliare, uterine) anticanceros,vermifug, cicatrizant, repară pielea efectiv.Se poate utiliza în următoarele afecţiuni: abcese,acnee, afecţiuni oculare, afecţiuni digestive, afecţiunidermatologice, afecţiunile prostatei, afecţiuni vasculare,anemie, anorexie, ascită, astenie, atonia vezicii biliare şidigestivă, balonări, bolile vezicii urinare (ajută în special înreţinerea urinei), cancer în special cel intestinal sau digestiv,dar şi celelalte forme, celulite, cistite, colecistite, colesterol înexces, colici, colite de putrefacţie, contuzii, dermatoze,dismenoree, dispepsii, dureri de stomac, edeme cardio-renale(înlătură apa în exces), febre intermitente, flatulenţă, gastrităhipoacidă, gută, hepatism, hipertensiune arterială,incontinenţă urinară cu lămâie, infecţii diverse, litiază biliară,litiază renală, menstre dureroase, nervozitate, nevralgii,paraziţi intestinali, pete ale pielii, pistrui, psoriazis,reumatism, tulburări de ciclu menstrual, tumori, ulcerstomacal, vicii ale sângelui.Preparare :-Frunze mărunţite proaspete se consumă câte 1-3 linguriţe odată în afecţiunile mai grave.-2 linguriţe de plantă (frunze) la 250 ml apă clocotită. Seacopere pentru 10 minute şi se consumă după strecurare.-2 linguriţe de plantă-rădăcină, frunze) se taie mărunt. Se punîn 250 ml apă ţi se fierb timp de 15 minute după care sestrecoară. Se consumă zilnic trei astfel de ceaiuri.-O jumătate de kg de rădăcină se va fierbe într-un litru de apăpână va scădea apa la jumătate. Se va strecura apoi se vaconsuma zilnic câte o porţie dimineaţa şi una seara în edemesau în cazul ascitei. De asemenea se poate aplica peafecţiunile pielii.-Se va măcina o linguriţă de seminţe de pătrunjel şi se vapune în gură sub limbă pentru 10 minute după care se vaînghiţii. Este un tratament pentru afecţiunile endocrine înspecial sau pentru menstre dureroase.-Se va tăia mărunt frunză de pătrunjel şi se pune cât să oacopere oţet alimentar, se va lăsa apoi 3 zile. Se va aplica pepetele de pe piele de mai multe ori pe zi până la dispariţie cuun tampon de vată.-Suc proaspăt se poate consuma în amestec cu suc demorcovi sau alte plante în cantitate de 20ml de 3 ori pe zi. Nediluat cu alte sucuri deoarece este prea puternic.-În apa de spălat se poate pune decoct de rădăcină depătrunjel. Pentru aceasta se va fierbe un kg de rădăcină în 5litri de apă timp de o oră, după care se strecoară şi se pune încadă. Este o baie care se poate face zilnic pentru a se catifelaşi albi pielea.Menţionăm că dacă se consumă zilnic de 3 ori câte 20ml de suc de pătrunjel împreună cu alte sucuri ajută foartemult la vindecarea cancerului.-Spălături vaginale se pot face cu oricare din cele de mai suscu cantitate dublă de plantă.-Pe piele în cazul echimozelor sau petelor se poate aplicacataplasmă cu rădăcină de pătrunjel fiartă, transformată pastăşi aplicată sub pansament peste noapte.PĂTLĂGEUA ROŞIELycopersicon esculentum Fam. Solanaceea.Denumiri populare: porodici, roşie, tomate.În tradiţia populară: tulpinile se puneau în băicontra reumatismului. În ţinutul Beiuşului, se fierbeau vrejiişi frunze de nuc, apoi cele două sucuri se amestecau şi sefăceau băi generale sau locale.Fructele se striveau pe faţă şi se lăsau să se usuce încazul acneei, apoi se spăla pe faţă cu un ceai călduţ din alteplante.Compoziţie chimică: apă 90%, glucide, protide,licopen, acizi organici: malic, pectic, citric, fructoză, etc.Calciu, fosfor, magneziu, potasiu, sulf, zinc, cupru, fier, bor,iod, vitaminele: A, B1, B2, B6,C, PP, E, K, acid folic,betacaroten.Acţiune farmaceutică: energetic, remineralizant,revitalizant, echilibrant celular, aperitiv, răcoritor,antiscorbutic, antiinfecţios, dezintoxicant, alcalinizant alsângelui prea acid, diuretic, dizolvant uric, eliminator al ureii,favorizează exoneraţia, prin pielea şi seminţele ei, uşureazădigestia substanţelor feculente şi a amidonului. Roşiile nuconţin oxalaţi ci un conţinut comparativ cu al cortizonului.Utile în lupta cu cancerul şi la afecţiunile cardiace. Esteantioxidantă şi previne oxidarea celulelor.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee,afecţiuni vasculare, arterioscleroză, artritism, astenii, atoniegastrică, azotemie, boli de ficat, comedoame, constipaţie,enterite, erupţii cutanate, gută, hiperaciditate gastrică,hipervâscozitate sangvină, inapetenţă, insuficienţă cardiacăcu edeme, înţepături de insecte, intoxicaţii cronice, iritaţiitegumentare, litiază urinară şi biliară, obezitate, palpitaţii,pancreatite, periartrite, pletoră, reumatism, seboree, stăricongestive, stări inflamatorii ale tractului digestiv.Preparare:-Roşii consumate ca atare la fiecare masă cât mai multe.-Mai eficient este consumul sucului de roşii obţinut cuajutorul storcătorului de fructe, foarte proaspăt şi consumatînainte de a se oxida. Se poate consuma orice cantitate ,înfuncţie de toleranţa individuală se poate consuma 1-2 litri pezi în mai multe reprize. Singura condiţie este să se consumeînainte de oxidare, adică imediat ce s-a preparat.-În diverse afecţiuni ale pielii se poate aplica simplu sau subformă de mască cu diferite adausuri(caolin, ou, miere,smântână, etc.) în funcţie de tipul de ten şi de afecţiunea caretrebuie tratată.PĂTLĂGEAUA VÂNĂTĂ.Solanum melongena.Fam. SolanaceaeDenumiri populare: godină, pătlăgea, tomate, vinete.În tradiţia populară: fructele se foloseau contrahemoroizilor. Se tăiau de-a curmezişul, ca nişte rotile mici, seopăreau, apoi cu apa în care se opăreau, căldicică, se făceauspălături, iar pătlăgelele se legau local.Compoziţie chimică: apă 92%, protide, lipide,glucide, fosfor, magneziu, calciu, potasiu, sulf, sodiu, clor,fier, mangan, cobalt, zinc, cupru, iod, vitaminele:provitamina A, B1, B2, C, PP. Scopoletin şi scoparon,tripsină, care ajută la calmare nervoasă.Acţiune farmaceutică: puţin nutritivă- doar 29 decalorii la 100 g, antianemic, laxativ, diuretic, stimulenthepatic şi al pancreasului, calmant, reduce tumorile, previnecancerul în special la stomac datorită tripsinei. Normalizeazătensiunea arterială.Se poate folosi la următoarele afecţiuni: abcese,afecţiuni cardiace, anemie, antireumatic, arsuri, artrită, cancerla stomac, constipaţie, convulsii, dureri, epilepsie, eretismcardiac, hemoroizi, hipercolesterolemie, lumbago,nervozitate (scopoletin şi scoparon), oligurie (insuficienţasecreţiei de urină), reumatism, scrofuloză.Preparare:-Se va tăia vânăta în feliuţe subţiri după care se va pune cca.50g în 250 ml apă. Se va fierbe apoi 10 minute după care sestrecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri din acestea pe zi încure de mai lungă durată.-Tinctură- Se va pune o vânătă tăiată feliuţe foarte subţiri înalcool alimentar de 70°. Se va ţine timp de 15 zile, timp încare se va agita de mai multe ori pe zi. După 15 zile sestrecoară. Se va lua înainte de mese cu 15 minute câte olinguriţă în diluţie cu puţină apă în cure de mai lungă duratăla afecţiunile de mai sus.-Vin, un litru în care se va pune 50 g de vânătă tăiată mărunt.Se va ţine timp de 8 zile, după care se va strecura şi se vaputea consuma câte 50 ml de trei ori pe zi în cure de lungădurată.-La orice masă se poate consuma vânătă sub diferite formeculinare în special cu ulei.-Extern se poate aplica oricare din procedeele de mai sus.Pentru calmarea durerilor cel mai bun este cataplasma cuvânătă fierbinte sau tinctura.

TARHONUL

2009-04-09T10:49:00.000-07:00

Frunze de tarhon
Tarhonul - Artemisia dracunculus, este o planta adusa in trecut la noi in tara din nordul indepartat al Asiei, de catre popoarele slave. Frunzele sale, datorita continutului de 1% uleiuri eterice, sunt foarte aromate iar gustul lor este usor amarui, amintind de anason. Ele se folosesc atat in bucatarie pentru condimentarea ciorbelor si fripturilor dar si in farmacia naturista, unde sunt utilizate indeosebi in tratarea unor afectiuni ale rinichilor, ficatului si stomacului.

Stiati ca? Tarhonul poate inlocui sarea din mancaruri. El se poate presara peste omlete, fripturi sau salate, imbogatind gustul.

Este o planta care trebuie udata destul de des, sistemul sau radicular nefiind foarte bine dezvoltat in profunzime. Tarhonul se prezinta sub forma unei tufe de 60-100 cm inaltime, cu o tulpina bine ramificate pe care se gasesc frunze lungi, lanceolate. Florile tarhonului sunt galbene spre violaceu si sunt dispuse in inflorescente globuloase.

Sfat: pentru a cultiva tarhonul in gradina, alegeti un loc insorit si ferit de vant puternic, cu sol nisipos dar bine legat.

Uzual tarhonul se inmulteste pe cale vegetativa, prin butasi sau prin despartirea tufei. Pentru obtinerea butasilor, vara, cand tufa este bine dezvoltata, taiem fragmente ramificate de tulpina si le punem la inradacinat intr-o ladita care contine un amestec format din pamant de padure, mranita si nisip, in proportie de 4:4:2 Ladita se muta la un loc umbros si se uda periodic fara insa a lasa apa sa balteasca.

Dupa inradacinare, plantarea butasilor se face toamna, pe un teren amenajat astfel: parcela se sapa la 30 cm, si se inglobeaza un ingrasamant organic. Se marunteste bine solul si se modeleaza straturi inaltate la aproape 1 metru. Butasii se planteaza pe randuri, la 20 cm distanta unul de altul si 50 cm distanta intre randuri.

Cultura astfel initiata dureaza in medie 7-8 ani. Frunzele se pot recolta pe tot parcursul verii, dupa necesitati

Se conserva bine in otet: frunzele de tarhon se pot pastra uscate si maruntite, sau in otet. Tarhonul in otet are insa o aroma mult mai puternica decat cel uscat iar otetul scurs se poate folosi pentru salate.

Tratament naturist: Cateva frunze proaspete de tarhon mestecate dimineata, pe stomacul gol, va protejeaza dintii impotriva cariilor, va intaresc gingiile. Inghitite apoi, frunzele sunt un leac impotriva anorexiei si va stimuleaza pofta de mancare.
Sursa:gradinamea.ro

POMELO

2009-01-09T11:29:00.000-08:00

Pomelo se cultiva in Taiwan, India, Malaesia, Indonesia, Noua Guinee, dar si in zonele mai calde din America.

Pulpa fructului este galbena cu variatii de roz si rosu, are gustul ca un grapefruit dulce. Este cel mai mare fruct dintre citrice, ajungand uneori pana la dimensiunile unui pepene urias.

Coaja galben-verzuie este moale si groasa si poate fi folosita la prepararea marmeladei. In China coaja este folosita si la prajituri. In Vietnam florile sunt folosite pentru prepararea parfumurilor. In general se consuma fructul pur si simplu.

Pomelo este bogat in vitamina C. Contine luteina, betacaroten, potasiu, fier, magneziu si calciu. Sa nu uitam vitaminele B1, B2, B3, B5 si B9.

Coaja poate fi folosita pentru tratarea ranilor pielii.

Pomelo poate fi consumat pentru pentru prevenirea si tratarea racelilor si gripelor. Stimuleaza sistemul imunitar. Ajuta in divere boli printre care cancerul, bolile aparatului circulator, varicele, hemoroizii, durerile de articulatii.

Pomelo are proprietati diuretice ajutand la tratarea obezitatii. Are doar 42 calorii la 100g pulpa. Este un stimulator digestiv ideal. Multi sustin efectele sale impotriva stresului.

Se inmulteste rapid prin seminte si are nevoie de 4 ani pentru a face fructe. Planta obtinuta este deosebit de decorativa si in casa.

Planta arata ca un mic copacel, cu frunze lucioase, care poate atinge inaltimea de 7 metri (in conditiile in care are spatiu destul si conditii climaterice potrivite). Frunzele sunt de un verde inchis cu un puf scurt pe ele. Florile sunt albe, puternic parfumate avand un diametru de 2,5 cm. Fructul arata ca un grapefruit de culoare verde galbui, are un diametru cuprins intre 12 si 27 de centimetri si o coaja de 0,5 - 2,5 cm. Planta incepe sa produce fructe cam la 4 ani de la plantare.

Pentru a planta un pomelo in ghiveci, se pot incolti semintele (in vata umeda) sau se poate altoi o tulpina pe orice alta planta. Se inmulteste foarte repede si creste in aproape orice mediu. Nu are nevoie de conditii speciale de umiditate sau lumina, desi el prefera solul bogat in materii organice si putin acid. Trebuie udat ca orice alta planta de factura sa.
Sursa:Gradinamea.ro

CAFEA

2008-12-23T11:18:00.000-08:00

CAFEA
Coffea canephora (Coffea robusta) si Coffea arabica
CAFEA
Alte nume:

* Engleza: coffee
* Franceza: café
* Germana: Kaffee
* Italiana: caffé
* Spaniola: kafe

Partea folosita
Fructele, numite si boabe de cafea, uscate si macinate si bautura obtinuta prin infuzarea lor; mai rar, boabele se folosesc uscate si intregi, sau ca macinatura.

Familia de plante
Rubiaceae

Descrierea plantei si cultivare
Cafeaua este un arbore vesnic verde care poate atinge 5 m inaltime. Frunzele sunt de culoare verde inchis si lucioase, cam de 10-15 cm lungime si 6 cm latime. Arborele produce aglomerari de flori albe si mirositoare care infloresc simultan. Fructul este o baca de forma ovala, circa 1,5 cm lungime, de culoare verde cand este imatur, dar care devine apoi galben si in final stacojiu atunci cand este matur. La uscare se face negru. Fiecare fruct contine de obicei 2 seminte, dar 5-10% dintre ele au doar o samanta.
Cafeaua se propaga de obicei prin seminte. Metoda traditionala d eplantare a cafelei este sa s epuna 20 de seminte in fiecare gaura in pamant, la inceputul sezonului ploios; jumatate dintre ele sunt eliminate in mod natural. In primii ani de cultivare, cafeaua ste intercalata adesea cu alte culturi, cum ar fi porumb, fasole sau orez.

Cele mai importante specii de cafea sunt robusta si arabica. Arabica este considerata a fi mai potrivita pentru baut, caci robusta este ceva mai amara si mai lipsita de aroma. Din acest motiv, circa 75% din cafeaua cultivata in lume este arabica. Totusi, arabica este mai predispusa la boli. De asemenea, robusta contine circa 40-50% mai multa cafeina decat arabica. De aceea, este utilizata adesea, in multe amestecuri comerciale, ca un substitut ieftin pentru arabica.
Alte specii cultivate sunt liberica si esliaca, originare din Liberia si, respectiv, Sudan.
Cea mai mare parte a cafelei arabica provine fie din America Latina, estul Africii, Arabia sau Asia. Robusta este cultivata in Africa centrala, sud-estul Asiei si, intr-o anumita masura, Brazilia. Boabele de cafea din diferite tari au caracteristice distincte, cum ar fi gustul, aroma, textura si aciditatea. Varietatile se denumesc de aceea dupa locul din care provin: cafea columbiana, javaneza etc.
Liderul mondial al productiei de cafea este Brazilia, urmata de Vietnam, Indonezia, Columbia, Mexic, India si Etiopia.

Descrierea condimentului
Fructele si boabele de cafea sufera cateva transformari pana a ajunge la starea de boabe de cafea prajite cu care suntem obisnuiti.
Mai intai, fructele de cafea sunt culese, in general manual. Sunt apoi sortate dupa cat sunt de coapte si dupa culoare, iar carnea fructelor este inlaturata, de obicei automat, iar semintele sunt fermentate pentru a scapa de stratul subtire de mucilagiu care le inveleste. Cand fermentarea se incheie, boabele sunt spalate cu mari cantitati de apa proaspata ce curata reziduurile de fermentare; acest proces produce mari cantitati de apa poluata cu reziduuri de cafea. In final, semintele sunt uscate, sortate si etichetate ca boabe verzi de cafea.
Urmatorul pas este acela al prajirii boabelor verzi. Cafeaua este de obicei comercializata gata prajita, fiindca intotdeauna boabele sunt prajite inainte de a fi consumate. Poate fi insa prajita si acasa. Procesul de prajire influenteaza decisiv gustul final, fiindca schimba boabele de cafea atata fizic cat si chimic. Boabele scad in greutate pentru ca pierd umezeala si cresc in volum, devenind mai putin dense. Densitatea boabelor de cafea influenteaza taria cafelei ca bautura si conditiile de ambalare.
De asemenea, in timpul prajirii apare fenomenul de caramelizare, caci temperaturile mari desfac amidonul continut in boabe transformandu-le in zahar care incepe sa caramelizeze, schimband culoarea boabei. Sucroza se pierde rapid in timpul prajirii si poate lipsi cu desavarsire din boabele prajite mai tare. Tot in timpul prajirii, uleiurile aromatice, acizii si cafeina scad cantitativ, schimband drastic gustul; la 205 °C incep sa se dezvolte alte tipuri de uleiuri. Unul dintre acestea este cafeolul, raspunzator pentru aroma si gustul cafelei ca bautura.
Functie de culoare, boabele prajite vor fi etichetate ca light, medium-light, medium, medium-dark, dark, sau very dark. Variantele mai inchise la culoare (dark) au gust mai bland, caci contin mai putine fibre si mai mult zahar. Variantele mai deschise la culoare (light) au mai multa cafeina, deci sunt putin mai amare si au o aroma puternica, din cauza faptului ca uleiurile aromatice si acizii nu au fost distrusi in totalitate in timpul prajirii.
Decafeinizarea este si ea o etapa in prepararea boabelor de cafea. Semintele sunt decafeinizate cand sunt inca verzi. Exista mai multe metode de a indeparta cafeina din boabele de cafea, dar toate implica inmuierea boabelor in apa fierbinte sau abur, apoi utilizarea unor solventi care sa preia uleiurile bogate in cafeina si sa le indeparteze din boabe. Cafeina extrasa este de obicei vanduta industriei farmaceutice.

Intensitatea gustului: 3

Pregatire si depozitare
Odata prajite, boabele de cafea trebuie depozitate la adapost de aer, umezeala si caldura ca sa-si pastreze gustul si aroma. Pungile de hartie sau staniol, in care cafeaua este de obicei comercializata, sunt departe de a fi ideale.
Origine
Cafeaua este originara din Africa subtropicala si sudul Asiei.
Etimologie
In limba etiopeana, acolo de unde se presupune ca este originara cafeaua, termenul care o denumeste este “bunn”. Cu mici exceptii, termenii care denumesc cafeaua sunt foarte asemanatori pentru aproape toate limbile: araba - qahwa, armeana – sourj, chineza mandarina- kafei, ceha – kava, daneza – kaffe, finlandeza – kahvi, greaca – kafes, hawaiana – kope, olandeza – koffie, maghiara – kave, indoneziana si malaeziana – kopi, japoneza – koohii, israeliana – kave, kenyana – kalawa, laotiana – kafe, norvegiana – kaffee, filipineza – kape, poloneza – kawa si asa mai departe.
Cuvantul a fost introdus in Europa de turcii otomani “kahveh” care deriva din araba “qahweh”, termen a carui origine este incerta; se pare totusi ca ar proveni de la numele regiunii etiopiene Kaffa, acolo unde cafeaua era cultivata, sau ca ar fi o forma trunchiata a “qahwat-al-bunn” care in araba inseamna “vin de boabe”.
Utilizari culinare
Cafeaua este folosita in mod sigur de mai mult de 1000 de ani. Cele mai vechi urme ale sale provin din sec. IX, cand a fost descoperita pe dealurile Etiopiei. Conform legendei, pastorii etiopieni au fost primii care au observat influenta cafeinei din boabele de cafea. Aceasta facea caprele sa “danseze” din cauza cresterii nivelului energetic datorat consumarii boabelor de cafea. Din Etiopia, cafeaua s-a raspandit apoi in Egipt si Yemen.
Arabii au fost primii care au prajit cafeaua si au baut-o itr-un mod asemanator celui in care o folosim astazi. Pana in sec. XV, cafeaua a ajuns in Persia, Turcia si nordul Africii.
De la musulmani, cafeaua s-a raspandit in Italia. Comertul infloritor dintre Venetia, nordul Africii si Orientul Mijlociu aducea multe produse de lux, printre care si cafea. Venetia a fost poarta spre restul europei. Cafeaua a fost acceptata cu insufletire dupa ce papa Clement al VII-lea a numit-o “bautura crestina” in 1600, in ciuda celor care o mai numeau inca “bautura musulmana”.
Prima cafenea europeana s-a deschis in Italia, in 1645. Olandezii au fost rpimii care au importat-o pe scara larga si au fost primii care au sfidat monopolul arab asupra exportului plantei si al semintelor crude cand Pieter van den Broeck a furat seminte din Aden si le-a adus in Europa, in 1616. Mai tarziu, olandezii au cultivat cafeaua in Java si Ceylon. In 1657 cafeaua a devenit populara si in Anglia si Franta, in 1683 in Austria si Polonia, dupa batalia de la Viena cand au fost capturate proviziile turcilor invinsi.
In America, introducerea cafelei s-a dovedit un succes abia dupa 1812, cand englezii au intrerupt aprovizionarea cu ceai.
Cel mai obisnuit mod de a consuma cafeaua este macinarea boabelor prajite si infuzarea lor pentru a obtine o bautura.
Totusi, nu rare sunt cazurile in care cafeaua joaca rol de consiment, mai ales in deserturi, dar si in felurile principale. Boabele intregi se folosesc la ornarea si aromatizarea prajiturilor, torturilor, inghetatelor etc.
Cafeaua macinata poate si folosita la ornarea si aromatizarea torturilor sau prajiturilor (prin presarare).
Cafeaua ca bautura este adaugata in unele mancaruri pentru a imbogati gustul si aroma acestora, uneori si culoarea. Este foarte buna alaturi de carnea de pui care este lipsita de personalitate (nu are un gust propriu foarte puternic) si poate absorbi fara probleme gustul altor ingrediente. Cafeaua ca bautura poate fi solosita si la prepararea unor medii lichide de gatit, sau sosuri si merge excelent alaturi de bere (al carui gust amar este potentat de cafea) si amantana care capata un gust deosebit in aceasta combinatie.
Gustul bogat si amarui al cafelei, ca si aroma sa deosebita, o fac in ingredient surprinzator si delicios in mancarurile cu carne. Folosirea sa pe post de condiment nu este caracteristica nici unei bucatarii etnice in special, dar nu este de loc rara, mai ales printre amatorii de experimente culinare.
Sursa net-Dictionarul condimentelor

CHIMEN

2008-12-23T11:14:00.000-08:00

CHIMEN
Carum carvi
CHIMEN
Alte nume:

* Engleza: Caraway, Wild cumin, Carvies,
* Franceza: Cumin des prés, Carvi, Grains de carvi
* Germana: Kümmel
* Italiana: Cumino tedesco, Carvi, Caro
* Spaniola: Alcaravea, Carvi

Partea folosita
Fructele, numite de obicei, desi incorect, “seminte de chimen”.
Familia de plante
Apiaceae (familia patrunjelului).

Descrierea plantei si cultivare
Chimenul este o planta bianuala care, in primul an dupa insamantare, seamana cu morcovul; ajunge la cca 20 cm inaltime, cu frunze fine, divizate si o radacina lunga. In cel de-al doilea an, tulpinile se dezvolta si sjung la cca 60-90 cm inaltime; au flori albe sau roz. Acestea produc fructele, folosite drept condiment. Planta care produce flori si seminte moare. Doar plantele care nu au inflorit inca vor supravietui si vor produce seminte in anul urmator.
Plantele de chimen care au radacini mici (mai mici de 13 mm in diametru) la inceputul celui de-al doilea an nu produc seminte. Raman vegetative tot sezonul si vor produce seminte in anul urmator. Plantele cu radacini mai mari dau de obicei flori si seminte.
Semintele in forma de semiluna au cca. 2 mm lungime, se termina cu varfuri ascutite si au 5 coame deschise la culoare. Cumparatorii cauta ca semintele sa aiba spatiul dintre coame de culoare brun inchis.
Plantatiile de chimen infloresc la jumatatea lui iunie si sunt recoltate in august.

Descrierea condimentului
Puternic aromat si iute. Gustul este o combinatie blanda de amarui si iute, cu o nota caracteristica, foarte placuta.

Intensitatea gustului: 1
Pregatire si depozitare
Semintele se folosesc uscate, intregi sau fin macinate. In ambele cazuri, se depoziteaza in containere (plicuri, borcanase, cutii) bine inchise, la adapost de lumina, caldura si umezeala.
Astfel depozitat, isi poate pastra calitatile cel putin 6 luni.

Origine
Semintele se folosesc uscate, intregi sau fin macinate. In ambele cazuri, se depoziteaza in containere (plicuri, borcanase, cutii) bine inchise, la adapost de lumina, caldura si umezeala.
Astfel depozitat, isi poate pastra calitatile cel putin 6 luni.
Etimologie
Cuvintul german pentru chimen, “Kummel”, deriva din latinescul “cuminum”, si el derivat din grecescul “kyminon”. Denumirile chimenului in unele tari europene, in special cele nordice (unde chimenul este foarte popular) sunt si ele legate de forma latina a cuvantului: “kommen” in daneza, “kimenes” in lituaniana, “koomen” in estoniana, “kminek” in poloneza, “kim” in bulgara.
Cuvantul grecesc “karon” denumeste o planta inrudita, cunoscuta la noi sub numele de “chimion turcesc” sau, simplu, “chimion”. Originea sa nu este foarte clara, dar se pare ca vine dintr-o regiune a Asiei Mici (Caria). Cuvantul a fost imprumutat de latini sub forma “carum” care inseamna chimen; de aici provin denumirile din limbile moderne engleza “caraway”, franceza “carvi”, italiana “caro”, greaca “karvi” si norvegiana “karve”.
Chimenul este un condiment foarte iubit in Europa centrala, estica si nordica. Limbile vorbite in restul regiunilor nu au un termen specific pentru chimen, si folosesc denumirea atribuita chimionului insotita de un epitet geografic: “frenk kimyonu” in turca (chimen frantuzesc), “cumino tedesco” in italiana (chimen nemtesc) sau “vilayati jeera” in limba hindi (chimen strain).
Denumirea franceza a chimenului, “carvi”, este putin folosita, mai populara fiind denumirea “cumin de pres” (chimen salbatic), mai ales in nord, unde planta creste din abundenta.

Utilizari culinare
Chimenul este socotit drept condimentul caracteristic tarilor vorbitoare de limba germana.
Este un condiment foarte vechi in Europa, urmele sale gasindu-se inca din neolitic, iar retetele, inca din vremea romanilor, abunda in dovezi referitoare la multiplele utilizari culinare si medicale ale chimenului.
O reteta celebra este un lichior aromat cu chimen, cunoscut sub numele de Kummel in Germania si SUA si aqvavit in Scandinavia.
Chimenul este condimentul care da bucatariei din Austria si sudul Germaniei aroma si gustul caracteristic. Este foarte popular si in Scandinavia, mai ales in statele baltice, dar destul de rar intalnit in sudul Europei.
Chimenul este relativ popular in bucatariile nord africane, mai ales in Tunisia si Egipt.
In afara zonelor enumerate mai sus, chimenul nu este foarte popular. In retetele din Orientul Mijlociu, India sau Orientul Indepartat, se intalneste uneori chimionul si chimenul indian sau cel negru.
Aroma chimenului nu se armonizeaza cu a celorlalte condimente, dar este folosit alaturi de usturoi si legume.
Chimenul este un condiment controversat. Multora le pare prea dominant si neplacut, mai ales celor neobisnuiti cu el.
Sursa Net-Dictionarul condimentelor

SCHINDUF

2008-12-23T11:07:00.000-08:00

SCHINDUF
MOLOTRU
Trigonella foenum-graecum
SCHINDUF
Alte nume:

* Engleza: Fenugreek
* Franceza: Fenugrec, Sénegré, Trigonelle
* Germana: Bockshornklee, Griechisch Heu
* Italiana: Fieno greco
* Spaniola: Alholva, Fenogreco

Partea folosita
Semintele de culoare maroniu-galbuie, de forma rombica (cca. 3 mm). Indienii folosesc si frunzele proaspete care sunt consumate ca vegetale si preparate ca spanacul, sau uscate si utilizate drept condiment. Frunzele de schinduf pot substitui frunzele unei plante inrudite, care creste in Europa centrala, molotrul albastriu.

Familia de plante
Fabaceae (familia fasolei).
Descrierea plantei si cultivare
Schinduful este o planta anuala, atingand 30-60 cm inaltime. Tulpinile sunt lungi si subtiri si poarta frunze de culoare verde-gri, lungi (20-25 mm), de forma ovala, cu marginile zimtate, cu striuri pronuntate.
Florile mici sunt de culoare alba sau galben deschis. Pastaile subtiri, in forma de sabie, au o lungime de 10-15 cm, cu un capat ascutit ca un cioc; fiecare poarta 10-20 de seminte.
Planta are un miros picant; la atingere, mirosul persista pe mana. Exista varietati cultivate si salbatice. Climatul cel mai potrivit este unul mediteraneean. Schinduful se maturizeaza in patru luni. Se scoate din pamant, cu radacina cu tot, si este uscat intreg. Semintele sunt apoi treierate si uscate.
Descrierea condimentului
Condimentul schinduf este format de semintele din pastaile plantei. Semintele de schinduf sunt tari, de forma rombica sau ovala si de culoare maroniu-galbuie. O brazda adanca le imparte in doua jumatati.
Semintele sunt utilizate intregi si uscate, sau sub forma de pulbere de culoare galbena obtinuta din semintele prajite.
Mirosul lor este iute si puternic; el devine mai pronuntat cand semintele de schinduf sunt prajite. Macinate, au o aroma picanta.
Gustul este dulce-amarui, foarte aromat si puternic, cam ca zaharul ars.
Intensitatea gustului: 3
Pregatire si depozitare
Semintele de schinduf uscate ar trebui prajite putin inainte de folosire (nu exagerati cu prajitul fiindca devin amare). Dupa ce sunt prajite, se macina foarte usor. Se foloseste in cantitati mici alaturi de alte condimente, fiindca le poate acoperi. Daca este folosit ca ingredient la prepararea pastei de curry, schinduful trebuie tinut in apa peste noapte pentru a se inmuia si a fi amestecat usor cu celelalte ingrediente.

Origine
Schinduful este originar din zona de est a Marii Mediteraneene.

Etimologie
”Trigonella” este diminutivul latinizat al grecescului ”trigonon” (triunghi) si se refera la forma triangulara a florilor. Denumirea latineasca ”foenum graecum” inseamna ”fan grecesc” si se refera atat la mirosul de fan al schindufului uscat cat si la originea sa est-mediteraneeana. Numele latin se regaseste in multe denumiri europene: ”fenugreek” in engleza si ”fenegriek” in olandeza. Alte limbi folosesc diverse adaptari, cum ar fi ”grsko seno” (fan grecesc) in slovaca si ”kreeka lambalaats” (trifoi grecesc) in estoniana.
Cateva denumiri germanice au nume inrudite, toate insemnind ”trifoi de cornul caprei”: ”Bockshornklee” in germana, ”bockhornsklover” in suedeza si ”bukkehornklover” in norvegiana. Aceste denumiri se refera la fructele lungi si ascutite care pot fi comparate cu un corn de capra.
Denumirea spaniola ”allholva”, ca multe alte denumiri folosite in Peninsula Iberica, provine din araba: ”al-hulbah”, care inseamna ”schinduf”. Aceasta denumire araba provine probabil din semita, ca si termenul ebraic ”hilbeh”. Tot din arabul ”al-hulbah” provin si alte denumiri din limbile orientului indepartat: ”halba” in Malaezia, ”hu lu ba” in China, ”ho lo ba” in Vietnam si ”horopa” in Coreea.

Utilizari culinare
Schinduful este un condiment foarte vechi, desi acum nu mai este prea utilizat in Europa occidentala; in Evul Mediu el era folosit ca planta medicinala si condiment. Multi europeni nu se pot acomoda cu aroma sa, el fiind popular in Asia occidentala, centrala si sudica.

Mici cantitati de schinduf se regasesc in orice varinata de pudra de curry.
Schinduful este popular si in sudul Indiei unde apare in amestecurile de condimente sambaar-podi (tamil) si panch phoron (bengalez). Este prezent si in amestecul georgian khmeli-suneli.

Iranul are o indelungata traditie in utilizarea frunzelor de schinduf; cel mai cunoscut exemplu este ghorme sabzi, un sos gros preparat din legume verzi sau uscate (praz, ceapa, fasole) si ierburi diverse (schinduf, patrunjel, menta, frunze de coriandru, arpagic). Sosul capata gustul caracteristic prin adaugarea de lamai verzi uscate. Khoreshte ghorme sabzi este o mancare de berbec gatit innabusit in acest sos aromat.
Schinduful era cunoscut si in Africa de nord si de est. Papirusuri vechi egiptene il mentioneaza ca fiind utilizat in procesul mumificarii. Amestecul de condimente etiopian traditional, berbere, contine si el mici cantitati de schinduf.
Raspandirea acestui condiment amarui ii poate surprinde pe occodentali, dar, din punct de vedere culinar, gustul amar este o tema larg raspandita pe intregul glob.

Sursa-Dictionarul Condimentelor

RODIILE

2008-12-22T12:40:00.000-08:00

RODIE
Punica granatum
RODIE
Alte nume:

* Engleza: Pomegranate
* Franceza: Grenade
* Germana: Granatapfel
* Italiana: Melograno
* Spaniola: Granada

Partea folosita
Interiorul fructului de rodie este compus din multe boabe carnoase, fiecare continand o samanta. Aceste boabe sunt de obicei numite, usor inadecvat, “boabe de rodie”.
Semintele uscate de rodie provin din varietati acre, ale caror fructe nu se pot manca crude.
Coaja pomului de rodie se poate folosi ca purgativ foarte puternic, dar are efecte secundare foarte serioase.

Familia de plante
Punicaceae (familia rodiei).

Descrierea plantei si cultivare
Planta este o tufa, de obicei cu multe ramificatii, care creste intre 1,8 si 4,5 m inaltime. Ramurile subtiri cresc la inceput drept, apoi se indoaie gratios. Tufele netaiate au aspect de salcie plangatoare sau de umbrela. Frunzele sunt lucioase, lungi de aproximativ 7 – 8 cm. Florile sunt rosii-portocalii, in forma de trompeta, cu petale ciufulite. Florile au lungimea de aproximativ 5 cm, deseori sunt duble, si infloresc aproape toata vara. Fructul este aproape sferic, cu diametrul de 5 – 7,5 cm, iar la maturitate capata culoare rosu-stralucitor sau verde-galbui.
Descrierea condimentului
Semintele au un gust placut, proaspat, dulce-acrisor.

Intensitatea gustului: 1

Pregatire si depozitare
Fructele trebuie sa fie rotunde si durdulii, grele pentru dimensiunile lor, cu o culoare proaspata si stralucitoare, fara taieturi sau zbarcituri. Fructele mai mari au mai mult suc. Rodia nu este un fruct care sa se mai coaca dupa culegere, asa ca odata recoltate nu mai continua sa produca zaharuri.
Fructele intregi se pot pastra timp de o luna intr-o zona racoroasa si uscata, sau se pot refrigera pana la 2 luni. Boabele se pot congela pana la un an intr-o punga de plastic ermetic inchisa. Sucul proaspat trebuie tinut la frigider si consumat in interval de 2 – 3 zile.

Origine
Asia Centrala, probabil Persia. Acum se cultiva in Asia Centrala si de vest, tarile Mediteranei si India de nord.
Rodia este un fruct foarte popular in tot Orientul Mijlociu. Desi nu poate fi dovedit, fructul “Copacului Cunoasterii” mentionat in povestea biblica a creatiei era probabil un rodiu – desi occidentalii nu vor sa creada, marul nu este mentionat nicaieri! Exista o paralela in mitologia greaca, unde zeita pamantului, Demetra, si-a pierdut fiica, pe Persephona, in favoarea zeului intunericului, Hades, din cauza unei singure seminte de rodie pe care aceasta a acceptat-o.

Etimologie
Numele rodiei are origine antica. In latina clasica, fructul era cunoscut fie ca “malum punicum“, fie ca “malum granatum“. In aceste nume, “malum“ inseamna “mar”, “granatum“ deriva din granum “bob”, si expresia inseamna “multe boabe”. Adjectivul punicus se refera la Fenicia din Asia Minor, dar in latina se folosea mai ales cu privire la Cartagina, colonia feniciana din Africa de nord; romanii banuiau ca rodia e de origine africana. Numele botanic al genului, “punica“, este femininul acestui adjectiv.
Numele rodiei in limbile contemporane europene este o adaptare a lui “malum granatum“, in care partea a doua a fost pastrata, iar prima s-a tradus, modificat sau omis: exemplele sunt “Granatapfel“ in germana (Apfel = mar), “melograno“ in italiana (mela = mar, derivat din latinescul “malum“). Numele englezesc “pomegranate“ are o structura similara, dar contine latinescul “pomum“ (fruct) in loc de “malum“. In unele limbi slavice, elementul “mar” s-a pierdut complet, ca in rusescul “granat“.

Utilizari culinare
Roda este cultivata inca din antichitate in Asia de vest; este mentionat in cea mai veche parte a Vechiului testament (Pentateuch). Desi Vechiul Testament nu este o colectie de retete culinare, numeste multe plante care se foloseau in vechiul Israel; Noul Testament insa, are un caracter mai putin descriptiv si prin urmare plantele sunt mai rar mentionate.
Semintele de rodie au astazi importanta culinara numai in nordul Indiei, unde sunt uscate si folosite pentru a aromatiza mancarea. In acest scop, semintele de rodie salbatica se recolteaza cand sunt prea acre pentru a fi mancate proaspete. Acest condiment are un gust subtil, dulce-acrisor, si in acelasi timp caustic, foarte popular in Punjab si Gujarat, in India de nord-vest. Semintele de rodie se folosesc mai ales pentru legume; uneori, apar si in mancarea non-vegetariana din bucataria Moghul.
Bucataria din Gujarat difera de toate bucatariile regionale din India prin preferinta marcata pentru combinatii de dulce cu picant. Datorita unei numeroase minoritati Jain si influentei lui Mahatma Gandhi (nascut intr-un oras mic din centrul Gujaratului, Porbandar) locuitorii sunt strict vegetarieni, mai mult decat in alte state nord-indiene. Curry-uri extrem de iuti, cu o putrenica nota de dulce, sunt de multe ori decorate cu seminte proaspete de rodie, ca o garnitura contrastanta.
Grenadina, suc concentrat din seminte proaspete de rodie, este des folosita in nordul Indiei nu numai pentru deserturi, ci si pentru a marina carnea, datorita continutului sau ridicat de enzime proteolitice, care inmoaie carnea. Fie ca suc proaspat stors, fie sub forma mai durabila a grenadinei, rodiile sunt un inacritor des intalnit in Asia de vest, si se pot folosi, de exemplu, in salata turceasca kisir, facuta din faina pre-coapta de grau (bulgur), patrunjel si chiar legume proaspete.
Nu in ultimul rand, semintele uscate de rodie sunt o alternativa interesanta pentru stafide in dulciurile europene.

SOFRANUL

2008-12-20T07:05:00.000-08:00

Partea folosita
Pistilul (partea centrala a florii, organul sexual feminin). Aproximativ 150.000 de flori sunt necesare pentru un kilogram de sofran uscat; de obicei, e nevoie de 2.000 metri patrati pentru un kilogram de recolta. Calitatile mai putin costisitoare includ si staminele galbene (organele sexuale masculine ale florii) care nu au gust.

Familia de plante
Iridaceae (familia irisului).

Descrierea plantei si cultivare
Crocus (brandusa) ornamental care infloreste toamna si creste in climaturi calde. Atinge 15 cm inaltime si are frunze lungi si subtiri. Florile albastru-violet contin pretioasele pistiluri proeminente portocalii.

Descrierea condimentului
Parfum foarte intens (amintind de al iodului, dar mult mai placut), usor amar la gust. Prin cufundarea in apa calda se obtine o solutie galben-portocalie.
Sofranul consta in cele trei pistiluri ale crocusului de sofran. Acestea sunt delicate, asemanatoare unor filamente, fiecare in lungime de 2,5 – 4 cm. Au culoare portocaliu-roscat, intensa, care la sofranul de buna calitate este uniforma. Sofranul cu dungi albe sau pete decolorate este de calitate inferioara, iar atunci cand in pudra de sofran apar fire albe, acest este semn de contrafacere.
Aroma este puternica, asemanatoare cu cea a mierii iar gustul este puternic, mieriu, usor amarui.
Intensitatea gustului: 0

Pregatire si depozitare
Datorita aromei intense si proprietatilor colorante, pentru gatit e nevoie de cantitati foarte mici de sofran. Cheia este sa fie distribuit uniform in mancarea preparata. Poate fi pisat in mojar pana devine o pudra foarte fina. Este insa mai usor sa fie pus in apa fierbinte - un varf de cutit la o cana este de ajuns pentru a crea gustul si culoarea dorite. Sofranul de calitate expandeaza in contact cu apa, si o ceasca este suficienta pentru 0,5 kg de orez. Sofranul pudra se adauga direct la ingredientele necesare mancarii, dar nu este recomandat sa se cumpere sofran pudra, care este de multe ori contrafacut.

Origine
Sofranul este forma triploida a unei specii gasite in estul Greciei, Crocus cartwrightianus; a aparut probabil pentru prima oara in Creta.
Pentru ca este triploid, sofranul este steril, iar frumoasele sale flori nu produc seminte; nu se poate inmulti decat prin bulbi. Distrubuirea pe suprafete mari necesita ajutor uman, motiv pentru care este surprinzator ca sofranul era cunoscut de sumerieni acum 5000 de ani. Nu se stie insa cum a fost transportat din bazinul Mediteranei in Sumer.
Astazi, sofranul este cultivat din vestul Mediteranei (Spania) pana in India (Kashmir). Cei mai mari producatori sunt Spania si India, impreuna dand mai bine de 80% din productia mondiala, care este de aproximativ 300 t pe an.
In Europa, productia de sofran se limiteaza aproape exclusiv la Mediterana; sofranul spaniol (din La Mancha) este in general considerat cel mai bun. Pe scara mult mai mica, sofranul se cultiva si in Italia si Grecia (Creta).
Sofranul creste bine si in climaturi mai racoroase, si din secolul al XV-lea s-au facut numeroase incercari de a introduce sofranul in Germania, Elvetia, Austria si chiar Anglia. De exemplu, orasul Saffron Walden (din Essex, Anglia) si-a primit numele de la productia locala de sofran in secolul al XVI-lea. Cu toate acestea, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cele mai multe locuri in care se cultiva sofran au fost abandonate, iar in zilele noastre singura “industrie” a sofranului din Europa a mai ramas Mund, un mic sat elvetian din cantonul Wallis. La Mund se produc cateva kilograme de sofran pe an, in modul traditional, la o altitudine de aproximativ 1200 m.
Dintre zonele asiatice, cea mai productiva este cea iraniana. In ultima vreme, productia a crescut enorm si acum Iranul produce mai mult decat Spania. Cantitati mai mici se recolteaza in Turcia si India. Sofranul de Kashmir are o reputatie deosebit de buna, dar nu se gaseste aproape deloc in afara Indiei.

Etimologie
Numele sofranului vine din araba, unde este cunoscut ca “za'fran“; numele deriva dintr-o radacina semitica insemnand “a fi galben”, sau “a deveni galben”. Aproape toate limbile europene si non-europene au imprumutat acest nume, de exemplu (pentru a alege doar extremele geografice), “açafrao“ in portugheza, “zafferone“ in italiana, “zafora“ in greaca, “zaphrana“ in georgiana, “shafran“ in rusa, “sahrami“ in finlandeza. Nume similare se regasesc si in limbile non-europene, cum ar fi “safron“ in amhara, “zagiparan“ in cazaca, “zafran“ in hindi, “zafaran“ in thailandeza si “safuran“ in japoneza.
Mirodenia era cunoscuta grecilor sub numele de “krokos“ (mentionata de Homer in Iliada). In afara limbii grecesti moderne, acest nume nu a supravietuit in alta limba contemporana. S-a pastrat insa in latina, unde a dat numele genului, crocus.
Vechiul nume ebraic al sofranului este “karkom“, care apare frecvent in Vechiul Testament (vezi si rodia). In ebraica moderna insa, karkom a fost abandonat in favoarea numelui “safran“, derivat direct din arabul “za'fran“.
Ruda araba a numelui ebraic “karkom“ este “kurkum“, care la inceput avea si sensul de “sofran”. In araba moderna insa, acest nume este folosit numai pentru curcuma. Cuvantul arab a intrat indirect in multe limbi europene si a format numele de curcuma. Din toata familia lui karkom si kurkum, numai “kerkoom“ din armeana mai este folosit cu intelesul de sofran.

Utilizari culinare
Sofranul este cel mai scump condiment din lume (orice sub 4 Euro pe gram este suspect de ieftin; explicatia poate fi oricare, de la “probabil de contrabanda” pana la “probabil nu e deloc sofran”). In tarile producatoare pretul este, desigur, mult mai mic (a zecea parte). Aroma sofranului este unica, si nu exista substitut pentru el dar, daca nu este disponibil, vanilia, apa de kewra, apa de trandafiri sau boabele tonka pot constitui alternative pentru sofran in retetele de dulciuri si prajituri.
Daca luam in calcul pretul pe gram, sofranul este fara indoiala cel mai scump condiment din lume; pe de alta parte, sofranul este si foarte puternic, si prin urmare folosit in cantitati farmaceutice: un gram de sofran dureaza mult mai mult decat cantitatea dintr-un alt condiment cumparata cu aceeasi suma. Jumatate de lingurita de sofran (cam o cincime de gram) este, de exemplu, suficienta pentru un litru de budinca de sofran, cu conditia ca sofranul sa fie de o calitate rezonabila.
Exista probabil mai multe alte plante care pot colora mancarea in galben sau portocaliu; cu toate aceste, nici unul din ele nu are parfumul hipnotic al sofranului adevarat. Ochiul poate fi pacalit, dar nu si papilele gustative.
Vorbind de alte plante galbene: contrafacerea sofranului e la fel de veche ca si comercializarea sa, si se va sfarsi odata cu ea. Sunt multe metode de contrafacere: unele lipsite de rafinament, cum ar fi vanzarea a ceva care nu e deloc sofran (flori colorate artificial, cele de sofranel si calendula fiind cele mai evidente candidate). Des intalnita etichetare gresita a curcumei drept “sofran indian” este de asemenea la limita fraudei (in definitiv, India produce sofran!). Persoanele care nu cunosc gustul sofranului de calitate pot fi pacalite sa cumpere un produs vechi sau excesiv de uscat. Chiar si marile companii producatoare de mirodenii vand uneori produse care, desi deriva din planta corecta, nu au deloc aroma, sau au o aroma falsa. Cresterea masei sofranului prin acoperirea pistilurilor cu un lichid non-volatil (ulei gras sau glicerol, care confera un gust dulceag pe care un cumparator nepriceput il poate lua drept semn de calitate) este de asemenea un procedeu des folosit. Pentru a fi siguri de calitate, sofranul trebuie cumparat intreg; nici un comerciant care se respecta nu vinde sofran pisat.
Vechile retete europene prescriu cantitati astronomice de sofran, dar in ziua de azi in Europa sofranul nu mai joaca decat un rol minor. Este insa folosit pentru mai multe mancaruri mediteraneene, de multe ori in legatura cu pestele sau fructele de mare. Exemple celebre sunt risotto alla milanese din Italia (orez cu bob scurt cu maduva de oase), supa de peste provensala bouillabaisse si mancarea nationala spaniola, paella valenciana (orez picant cu fructe de mare sau pui). Mai mult, sofranul apare in cateva retete europene de prajituri, in care este folosit atat pentru aroma cat si pentru culoare.
Sofranul este mai important in Asia Centrala si in nordul Indiei, unde este folosit extensiv pentru felurile cu orez. Felurile indiene numite biriyanis sunt mancaruri de orez parfumat, de obicei cu oaie sau pui, intens aromate cu sofran si foi de dafin, scortisoara, cuisoare, cardamom verde, anason stelat si nucsoara; de multe ori sunt decorate cu bucati de nuca sau migdala, cu stafide sau seminte de rodie. Combinatia de sofran cu menta in biriyani in stil persan este deosebit de delicioasa. Feluri cu orez similare, in care sofranul este combinat cu o nota de iuteala, se pot gasi in tarile din jurul Golfului Persic (machboos).
Dulciurile indiene (kheer, ras malai) se prepara uneori cu sofran; exista un fel cu orez dulce si sofran, numit zarda pullao, gatit de indienii musulmani la sfarsitul lunii de ramadan si in alte ocazii festive. Uneori sofranul apare si in celebra bautura indiana cu iaurt, lassi. Lassi de unt aromat cu sofran (makhaniya lassi) nu poate fi uitat de nici un vizitator al orasului Jodhpur din centrul Rajahstanului. Tot de neuitat este si inghetata colorata cu sofran, disponibila in locurile in care turistii indieni cu dare de mana isi petrec vacantele.
Sofranul are o pozitie unica printre condimente, pentru ca atat aroma cat si culoarea sunt solubile in apa; pistilurile se pot inmuia peste noapte in apa, dupa care se foloseste numai apa rezultata, ceea ce da o culoare pura si omogena. O alta metoda, preferata in Persia si India, este ca sofranul sa se piseze, apoi pudra sa se inmoaie in lapte, care dupa o jumatate de ora capata culoarea galbenusului de ou. Acesta este apoi adaugat la biriyani sau la dulciuri. Folosirea condimentului uscat (fie pisat, fie intreg) direct pentru gatit nu este recomandata, pentru ca elibereaza aroma mult prea incet. Cel mai bine este sa se prepare un extract cu lichid rece, care apoi sa se adauge la mancarurile fierbinti.
In doze mari, sofranul are calitati toxice. In doze de 5 pana la 10 grame a fost folosit chiar pentru a provoca avortul; asemenea cantitati sunt oricum toxice. Din cauza pretului ridicat si a cantitatilor minuscule folosite la gatit, otravirea accidentala cu sofran este foarte rara.
Desi sofranul poate fi uneori gasit in stare salbatica in Europa (mai precis, ramas dintr-o cultivare anterioara), nu este recomandat pentru cei lipsiti de cultura botanica sa culeaga “sofran salbatic”. Exista sanse mari ca planta sa se dovedeasca a fi pur si simplu brebenel de toamna, cunoscut si sub numele de sofran de pajiste (Colchicum autumnale). Exista motive serioase pentru care aceasta planta este numita dupa locul din antichitate unde se preparau otravurile, Colchis: este una din cele mai periculoase plante din flora europeana. Interesant este ca frunzele brebenelului de toamna pot fi confundate cu ale altei plante salbatice comestibile din Europa centrala (leurda), lucru care a provocat multe morti accidentale.
Sursa net.

CAPERE

2008-12-20T06:56:00.000-08:00

Partea folosita
Bobocii, recoltati in dimineata imediat urmatoare infloririi. Caperele nu se usuca niciodata si se pot mura in ulei si otet. Bobocii mai mici (“nonpareilles” si “surfines”, ambele cu mai putin de 1 cm diametru) sunt considerati mai pretiosi decat bobocii mai mari (capucini si comuni care au peste 1,5 cm diametru).
Fructele de capere murate (“french cornichon de capres” in franceza si “caper berries” in engleza) sunt mai rar folosite. Gustul lor este foarte intens.
Familia de plante
Capparidaceae (familia caperelor), inrudita cu familia verzei.
Descrierea plantei si cultivare

Caperele sunt bobocii nedeschisi ai florilor. Planta de capere creste in salbaticie pe pantele muntoase, in special pe acelea din jurul Marii Mediterane. Este o planta cataratoare, cu tulpini subtiri a caror culoare variaza de la verde deschis pana la ruginiu. Planta are frunze rotunde, de culoare verde intens. Florile sunt foarte frumoase si delicate, cu petale albe si stamine foarte lungi, de culoare mov.
Descrierea condimentului

Bobocii de capere se folosesc in special murate. Aroma lor este picanta si un pic acrisoara (din cauza murarii), gustul este un pic astringent si pregnant. Fructele de capere au un gust mai puternic si mai dominant, dar asemanator.
Intensitatea gustului: 1
Pregatire si depozitare

Caperele se folosesc mai ales in sosuri (fie reci, fie calde) si in marinate, in special cele pentru peste. Merg foarte bine cu rosiile si vinetele. Caperele se mureaza in otet sau se sareaza, rezistand astfel pana la un an.
Origine
Caperele cresc in salbaticie in toata zona mediteraneeana si sunt cultivate in Franta, Spania, Italia, Algeria, Iran, Cipru si Grecia. Caperele sunt initial originare din zonele uscate ale Asiei vestice sau centrale.
Etimologie

Denumirea “capere” si celelalte inrudite din cateva limbi europene pot fi urmarite inpoi pana la cuvantul “capparis” din latina clasica. Acesta, la randul sau, a fost imprumutat din grecescul “kapparis”, a carui origine, ca si a plantei, este nesigura, provenind probabil din Asia centrala sau vestica. O alta teorie leaga “kapparis” de nupele insulei Cipru “Kypros” unde caperele cresc din abundenta.
Numele condimentului capere, in majoritatea limbilor europene, are aceeasi origine: “caper” in engleza, “cappero” in italiana, “capre” in franceza, “kappar” in estoniana, “kapris” in suedeza, “kapara” in ceha, “kapersy” in rusa si “kappari” in greaca.
Prefixul “al” din denumirile iberice (“alcaparron” in spaniola si “alcaparra” in portugheza) indica faptul ca nu sunt derivate din termenul latinesc, ci din arabescul “al-kabara” care inseamna “capere”. In ultima instanta, si “al-kabara” pare a fi provenit tot din limba latina.

.

Utilizari culinare
Caperele sunt esentiale pentru bucatariile mediteraneene, fiind asociate, mai ales, cu bucataria italieneasca si cea cipriota. Se folosesc in sosurile cu rosii sau cu vin si merg foarte bine cu pestele, pastele si carnea de pui. Ele se armonizeaza bine si cu majoritatea condimentelor mediteraneene: busuioc, oregano, usturoi, tarhon, rozmarin, cimbru. Se combina de asemenea bine cu maslinele murate.
Bucatariile din Europa centrala si nordica au ajuns si ele sa foloseasca caperele, mai ales in mancarurile reci (salate de peste si de legume). Multe sosuri isi datoreaza gustul special catorva bobite tocate de capere. Sosurile calde trebuie insa sa foloseasca cu prudenta caperele, deoarece la temperatura, acestea isi pierd gustul si aroma. Este indicat ca acest condiment sa fie adaugat cat mai tarziu la sos.
Bobocii mai multor plante inrudite, cu gust pregnant, au fost adesea folosite ca substituent mai ieftin pentru capere. Adevaratele capere se pot identifica usor prin cele patru sepale asimetrice. Dintre toti inlocuitorii de capere, doar bobocii de nasturtium au calitati culinare.
In afara Europei, caperele nu sunt foarte populare, desi fructele murate ale catorva specii din Asia centrala (capparis aphylla) sunt ocazional folosite, aidoma caperelor, in Afghanistan, Pakistan si India de nord-vest.
Caperele au fost introduse in America Centrala de spanioli si apar in cateva mancaruri mexicane care au pastrat un caracter european si evita ingredientele specifice Lumii Noi. Populatia indigena nu foloseste insa caperele decat rareori.

ANDIVELE

2008-12-20T02:24:00.000-08:00

Salata şi sucul de andive protejează vederea datorită vitaminelor A şi C, seleniului şi zincului. De aceea, andivele sunt recomandate deopotrivă copiilor şi adulţilor.

Andivele sunt bogate în vitaminele A, B, C şi în minerale (magneziu, calciu, zinc, seleniu). Aceste vitamine şi minerale pot încetini procesul de degenerescenţă maculară cauzat pe de o parte de îmbătrânire, iar pe de altă parte de razele ultraviolete. De aceea, nutriţioniştii recomandă andivele pentru îmbunătăţirea acuităţii vizuale. Cel mai des, aceste legume sunt consumate sub formă de salată, cu puţin suc de lămâie ori în combinaţie cu legume fierte.

COPII
În cazul copiilor, cel mai bun este sucul de andive proaspăt. Acesta are efect remineralizant şi imunostimulator. O porţie suc de andive asigură vitamina C şi seleniu, elemente care stimulează imunitatea. 100 g andive proaspete furnizează 9 mg vitamina C şi 13 micrograme seleniu. Copiilor le este util şi manganul din andive: 0,2 mg mangan/100 g. Manganul previne tulburările de creştere şi întăreşte sistemul osos.

Multe persoane evită andivele din cauza gustului uşor amărui. Gustul este însă unul dintre atuurile andivelor. Acest gust se datorează unei substanţe – cynarina, care stimulează digestia. Gustul amărui poate fi atenuat punând frunzele de andive în apă cu puţină sare şi oţet, aproximativ 15 minute. Unele persoane adaugă maioneză sau smântână în salata de andive.

Dacă mâncăm andive cu scopul de a stimula digestia, nu vom obţine acest efect dacă punem maioneză sau smântână. Deoarece grăsimile din maioneză îngreunează foarte mult digestia. Trebuie să alegem andivele proaspete, cu frunze crocante. Acestea pot fi păstrate în frigider cel mult două-trei zile. Dacă se veştejesc, andivele sunt mai amare şi îşi pierd proprietăţile nutritive.

POTASIU
Andivele sunt apreciate şi pentru conţinutul de potasiu: 380 mg/100 g, afirmă prof. dr Gheorghe Mencinicopschi, directorului Institutului de Cercetări Alimentare. Datorită potasiului, andivele sunt indicate cardiacilor pentru normalizarea activităţii inimii şi reglarea tensiunii arteriale. Alături de magneziu (10 mg/ 100 g), potasiul stimulează sistemul nervos, previne stările de anxietate sau nervozitate şi controlează stresul. De asemenea, andivele au proprietăţi depurative, stimulează funcţionarea bilei.

Andivele conţin fibre alimentare, care împiedică asimilarea grăsimilor, scăzând nivelul colesterolului. În acelaşi timp, fibrele stabilizează microflora intestinală şi au capacitate foarte mare de reţinere a apei. Ele se umflă, reţinând o dată cu apa şi substanţele toxice din tubul digestiv, care apoi sunt eliminate.

100 g andive
Calorii 15 ● Apă 94 g ● Glucide 2,4 g ● Fibre 2,2 g ● Potasiu 380 mg ● Magneziu 10 mg ● Calciu 44 mg ● Seleniu 13 microg ● Vitamina C 9 mg ● Vitamina B1 0,06 mg ● Vitamina B2 0,12 mg

MERISOARELE

2008-12-07T06:58:00.000-08:00

Merişoare
Sânt fructele arbustului pitic Vaccinium vitis-idaea L. (Merişor), asemanator cu Afinul, care creşte în zone montane, la altitudini de peste 1300 m; are frunze permanent verzi şi acoperă solul ca un covor. Florile sânt campanulate, albe sau roşietice.

Fructele de Merişor este o baca sferică, la început albă, apoi roşie, lucitoare, comestibilă, cu gust amărui, datorită conţinutului în arbutină. Merişoarele conţin zaharuri (4-7%), acizi citric, malic, benzoic (circa 2%), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, etc., tanin, vaccinin(un glucozid), săruri minerale, etc. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de suc, compot, gem şi ceaiuri.
În scopuri terapeutice se folosesc frunzele, fructele şi mugurii de Merişor.

Merişoarele au acţiune bactericidă (datorită acizilor benzoic şi citric), diuretică, antiinflamatorie şi antiinfecţioasă. Sunt un dezinfectant urinar şi lizează uraţii. Merişorul este principala specie pomicolă ale cărei extracte (din fructe, frunze, muguri) lizează (dizolvă, netezesc) uraţii.

Frunzele de Merişor se recoltează în septembrie-octombrie, când conţinutul lor în substanţe active este maxim; se usucă la umbră,în strat subţire. Ele conţin arbutozidă, glicozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, săruri ale acizilor organici, vitamină C şi alte vitamine, leucoantociani şi flavonali glicozidaţi (leucocianidină, cianidină, cvercetol, derivaţi fenilpropanolici, etc.). Conţinând acid benzoic şi acid citric, frunzele – ca şi fructele – au acţiune bactericidă. Datorită acidului chinic, extractele lor lizează uraţii, aşa cum s-a arătat.

Pe traiectul căilor urinare, arbutozida şi metilarbutozida din infuzia din frunze de Merişor se dedublează în hidrochinonă şi, respectiv, metil-hidrochinonă, care alături de flavonide, imprimă infuziei acţiune diuretică şi dezinfectantă a căilor urinare. Totodată, frunzele de Merişor au acţiune antiinflamatorie, astringentă (datorită taninului), precum şi o slabă acţiune antidiabetică.

Decoctul din frunze de Merişor se administrează ca diuretic şi antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare, îndeosebi în stări inflamatorii purulente (catar vezical, cistite, pielite, uretrite). Datorită conţinutului în tanin, acest decoct se poate folosi şi în tratamentul diareii şi hemoragiilor. Se recomandă, de asemenea, în gută, reumatism, litiaza urinară urică, etc.

Prepararea decoctului se face prin extracţie dublă: peste două linguriţe de frunze de mărunţite se toarnă 100 ml apă rece şi se lasă timp de o oră pentru macerare la rece; după aceea lichidul se strecoară într-un alt vas, iar peste frunzele rămase se toarnă 100 ml apă clocotită şi se fierb 15 minute. Vasul se ia apoi de pe foc şi după 10 min. i se strecoară conţinutul. Se amestecă ambele lichide. Se completează cu apă fiartă şi uşor răcită, până la 200 ml şi se îndulceşte cu zahăr. Din acest decoct se ia câte o lingură la intervale de 3-4 ore. Decoctului preparat ca mai sus, i se poate adăuga şi un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu.

Decoctul din frunze de Merişor (30 g), flori de Albăstrele (10 g) şi Lemn dulce (10 g). Se pune o lingură din acest amestec într-un vas cu 250 ml apă clocotită, se fierbe 10 minute, apoi se lasă să se răcească, se strecoară, se îndulceşte şi se ia ca diuretic câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a acestui ceai şi a creşte alcalinitatea urinii, se recomandă să se ia concomitent şi bicarbonat de sodiu. Acest decoct este contraindicat în timpul sarcinii.

În tratamentul infecţiilor urinare se mai folosesc tinctura din frunze de Merişor şi maceratul de glicerină din muguri de Merişor.

AGRISELE

2008-12-07T06:50:00.000-08:00

Agrişele
Întrucât Agrişul – Ribes uva-crispa L., se cultivă în ţara noastră pe suprafeţe mici şi în puţine localităţi, fructele lui sânt consumate de o parte mică din populaţie.

Din punct de vedere botanic, agrişele sânt bace, care la cele mai multe soiuri au o greutate de 4-10g. Se cultivă soiuri de Agriş cu frunze verzi(Doneţki, Rezistent de Cluj, Cereless), verzi-gălbui(Someş), galbene(White Smith) şi roşii(Maurers Sämling, Muntenesc de America).
În condiţiile ţării noastre, agrişele se coc în iunie-iulie.

Agrişele conţin 83,5-88,0% apă, 4,2-10,0% zaharuri, 1,18-2,45% acizi, 0,23-1,62% substanţe pectice, provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP, acid pantotenic, săruri minerale, iod şi alte substanţe. Zaharurile din agrişe sânt reprezentate prin levuloză 1,18-3,85%, glucoză 1,19-3,60% şi zaharoză 0,13-0,60%.

Agrişele se pot păstra în stare proaspătă 3-5 zile. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de compot, peltea, dulceaţă, suc, cidru, etc.; se pretează la congelare.

Fiind diuretice, agrişele sânt folosite în afecţiuni urinare, artritism, reumatism şi în gută. Cu agrişele se poate face o cură de dezintoxicare, cu până la 1kg fructe pe zi şi de către pletorici, hipertensivi şi obezi. În ziua cu fructe se recomandă să nu se consume alte alimente. Cura de agrişe mai este indicată în astenii şi convalescenţe, deoarece au şi efect remineralizant.

Agrişele stimulează funcţia hepatică. Ele se folosesc în hepatite, ciroză hepatică şi alte afecţiuni hepatice.

Întrucât în agrişe zaharoza se găseşte în cantitate foarte mică, iar levuloza şi glucoza sânt, practic, egale, aceste fructe pot fi consumate de diabetici.

Având acţiune hipotensivă, agrişele se folosesc în tratarea hipertensiunii arteriale. Consumate înainte de masă, sânt tonic-aperitive, iar după masă stomahice.

ALUNELE

2008-12-07T06:48:00.000-08:00

Alunele
Alunul cultivat este reprezentat prin numeroase soiuri, din care mai valoroase sânt: Barcelona, Mari de Piemont, Uriaş de Halle, Cosford, Eugenia, Lambert roşu, etc. Alunele se coc în august-septembrie.

Miezul deţine 36-57% din greutatea alunei şi conţine3-6% apă, 52-69% grăsimi, 12-28% substanţe proteice, 2-3% săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, mangan, fier, etc.), provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP; E(6-6,5mg/100g), acid pantotenic, acid folic(71mg/100g), vitamina P, etc.

Alunele se pot păstra 1-2 ani; după aceea miezul lor începe să râncezească. Ele se valorifică în coaja sau forma de miez. Miezul de alune se consumă proaspăt, uşor prăjit sau prelucrat în diferite produse de cofetărie(ciocolată, prăjituri, bomboane, creme, îngheţată, nuga).

Făina din miez de alune este un aliment foarte hrănitor pentru copii.

Laptele de alune, obţinut din miezul alunelor aflat în faza de întărire, se utilizează în scop medicinal.

Uleiul extras din miezul de alune este foarte gustos şi plăcut aromat, dar râncezeşte repede. Turtele rămase după extragerea uleiului se folosesc la fabricarea halvalei de calitate superioară şi a ciocolatei.

În scopuri terapeutice, de la Alun se folosesc: miezul fructelor, uleiul de alune, frunzele şi mugurii.

Miezul de alune este foarte nutritiv, energetic(620kcal/100g), cel mai uşor digerabil dintre fructele oleaginoase, are efect antianemic, remineralizant, vermifug, antiaterosclerozic, fiind totodată şi un tonifiant nervos. Miezul de fructe este foarte bogat în mangan, element chimic care, stimulează sistemul nervos central, participă la formarea ureei, a sângelui şi laptelui, precum şi la menţinerea ritmului de producere a hormonilor sexuali. Alunele sânt fructele cele mai bogate în vitaminele din complexul B(B1, B2, PP, acid pantotenic, acid folic). Aceste vitamine contribuie la menţinerea tonusului muscular, uşurează activitatea tractului gastro-intestinal, precum şi buna funcţionare a ficatului, ochilor şi pielii. Miezul de alune este indicat în alimentaţia copiilor, a adolescenţilor, femeilor gravide, sportivilor, bătrânilor, persoanelor anemice, tuberculoşilor, femeilor cu tulburări de menopauză, precum şi în cazuri de neurastenie, impotenţă, nefrite, colici nefritice, viermi intestinali, etc. Având un conţinut foarte redus de hidraţi de carbon miezul de alune este admis diabeticilor.

Uleiul de alune, consumat câte o linguriţă, dimineaţa, timp de 15 zile este unul dintre cele mai bune leacuri contra teniei(Valnet J., 1986).

Consumat după un compot de prune sau de mere, miezul de alune uşurează evacuarea intestinului.

Frunzele Alunului, foloseşte ca infuzie, decoct şi băi, au efect hemostatic, vasoconstrictor şi tonifiant venos. Ele se recoltează în iunie-iulie.

Băile din frunze de Alun se folosesc în tratamentul varicelor supurante şi a edemelor gambelor.

Infuzia din muguri de Alun (1-2 linguriţe de muguri / 100ml apă clocotită) are acţiune antiscleroasă; se indică în cazuri de insuficienţă hepatică accentuată, epidemică, astm bronşic, emfizem pulmonar şi silicoză, consumându-se zilnic câte două căni a 200 ml.

CAISELE

2008-12-07T06:47:00.000-08:00

Caisele
Având aroma intensă şi deosebit de plăcută, caisele se numără între cele mai apreciate fructe de masă. Din ele se prepară gem, compot, marmeladă, dulceaţă, suc, nectar, caisată, coniac, pistil(pastă uscată care se poate păstra timp îndelungat), etc. Caisele au numeroase utilizări şi în cofetărie. Dulceaţa poate fi pregătită atât di caise verzi cât şi din caise ajunse la maturitate.

În condiţiile ţării noastre, caisele se coc în perioada 1 iulie-15 august. Cele mai valoroase sânt: Timpurii de Arad, Timpurii de Chişinău, Royal, Mari de Cenad, Cea mai bună de Ungaria, De Olanda, Trandafirii, Saturn, Venus, Mamaia, Sirena, Litoral, Sulmona, Selena.

Caisele conţin apă(84,2-87,7%), zaharuri(7,9-16,6%), acizi(0,40-1,86%), substanţe tanoide(0,03-0,26%), proteine(0,73-1,50%), celuloză(1,4%), multă provitamină A, vitaminele C, P, B1, B2, acid pantotenic, vitamina PP, săruri minerale, etc. Dintre glucide, în caise predomină zaharoză(circa 6%), levuloză şi glucoza deţinând împreună numai 2,74%. Dintre acizi, sânt acidul citric şi acidul malic.

Sămânţa sâmburelui de caisă este dulce la unele soiuri şi amară la altele. Seminţele amare nu trebuie consumate, deoarece conţin o substanţă toxică, amigdalina. Seminţele dulci de caise conţin circa 55% grăsimi şi 28% proteine, ele se folosesc în cofetărie, ca şi migdalele dulci, sau servesc ca materie primă pentru extragerea unui ulei valoros, utilizat în cosmetică, în industria alimentară, etc.

De la Cais în scopuri terapeutice se folosesc fructele, care sânt bogate în substanţe nutritive, foarte digestibile, cu efect remineralizant, antianemic, alcalinizant şi diuretic. Caisele uscate sânt laxative, iar cele proaspete constipante. Valoarea energetică a caiselor proaspete este de circa 60kcal/100g, iar a celor uscate de circa 306kcal/100g.

Cura de caise. Se recomandă în toate carenţele de vitamină A şi oligoelemente, în cazuri de anemii, astenie fizică şi intelectuală, stări depresive, insomnii, nevroză, stres, etc. Caisele sânt un tonic al sistemului nervos şi sporesc reacţiile naturale ale organismului. Cura de caise este recomandată copiilor rahitici sau cu întârziere în creştere, adolescenţilor, femeilor gravide şi bătrânilor. Având acţiune alcalinizantă, caisele contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic şi ţesuturile organismului, diminuând aciditatea rezultată dintr-o alimentaţie prea bogată în produse făinoase şi carne. Fiind bogate în potasiu, caisele sânt indicate în dieta potasică a celor care nu trebuie să consume săruri de sodiu.

Având efect tonifiant, sucul de caise se foloseşte şi în cosmetică.

CASTANELE COMESTIBILE

2008-12-07T06:45:00.000-08:00

Castanele comestibile
Fac parte din grupa „fructe de pădure”, castanii cultivaţi ocupă, deocamdată, suprafeţe reduse.

Castanele se coc în septembrie. În stare proaspătă, ele nu se pot păstra prea mult, deoarece mucegăiesc. Pentru a mări până la câteva luni durata lor în stare proaspătă, se introduc, pe măsura recoltării, în vase cu apă rece, în care se ţine circa 20 de ore, apoi se scot, se lasă să se zvânte, ferite de soare, iar după aceea se aşează în straturi, în nisip curat şi uscat.

Castanele conţin: apă(52%), amidon(27-39%), mono- şi dizaharide(12-14%), proteine(3-5%), grăsimi(4-5%), săruri minerale 1,03%(foarte mult potasiu – 50% din cenuşă), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, PP, etc. Ele se folosesc fierte(piureuri), prăjite, sau coapte, ca garnituri la diferite preparate, culinare, creme, umpluturi.

Făina de castane, care are o culoare galbenă – roşiatică, se utilizează pentru fabricarea alcoolului, la prepararea halvalei, a ciocolatei, a unor prăjituri şi bomboane, chiar a pâinii(în amestec cu făina de grâu); ea poate înlocui, la nevoie, cartoful(piure de castane). Făina de castane conţine circa 7% proteine, 3% grăsimi, 83% substanţe hidrocarbonate, 4% celuloză şi 2,7% substanţe minerale, fiind foarte apropiată ca valoare nutritivă de făină de grâu, de orez şi de orz. Din castanele prăjite şi măcinate se prepară un surogat de cafea apreciat de consumatori.

Miezul de castane are efect energetic(150-200 calorii/100g) antianemic, remineralizant, antiseptic al tubului digestiv, stimulator al digestiei, tonic muscular, nervos şi venos. Este indicat în astenii fizice şi intelectuale, anemii, enterite, enterocolite, dizenterie, hemoroizi, varice, etc. Ca piure, castanele sânt excelente dispeptici, convalescenţi şi bătrâni. Ele sânt contraindicate diabeticilor şi obezilor.

Băile cu făină de castane dulci(comestibile) se folosesc în tratamentul reumatismului cardio-articular şi endocarditei postreumatice. Ele se prepară astfel: făina, în cantitate de 1-1,5kg, se pune în apă rece, apoi se fierbe 30 min., se decantează şi se adaugă apei din cadă. Se poate folosi şi extract gata preparat. Durata unei băi de 15-20 de min. Se face câte o baie zilnic, timp de 21 zile. Sau: 800g făină în 5 litri apă; se fierbe 15-20 min., apoi se strecoară, iar lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care trebuie să aibă t0 -370C. În cadă se stă 15-20 min. Se fac 10-15 băi, câte una zilnic. Sunt necesare în flebite, tromboflebite, varice, ulcer varicos, edeme traumatice după fracturi.

Infuzie din frunze de Castan nobil(Castanea sativa) are acţiune antiinflamatoare; se prepară din 2-3 frunze/100ml apă clocotită; se bea îndulcită cu miere, pentru combaterea traheobronşitei acute. Se consumă 2-3 căni pe zi.

Polenul Castanului nobil conţine substanţe antibiotice, este diuretic şi uşor laxativ.

CATINA ALBA

2008-12-07T06:35:00.000-08:00

Cătina albă
Fructele de Cătină albă sânt drupe false, cu un singur sâmbure. Ele au forma unor bobiţe mici(0,30-0,55g), sferice, galbene sau portocalii, acide şi astringente înainte de coacere; după aceea pierd mult din aciditate şi taninozitate.

Perioada de recoltare a Cătinei albe durează de la mijlocul lunii august până spre sfârşitul lunii septembrie.

Ele conţin apă(71-82%), zahăr reducător(fructoză şi glucoză), foarte puţină zaharoză(0,06-0,94%), acizi(1,5-4,1%), pectină(0,14-0,50%), tanin(1,8%), celuloză(0,92%), proteine(1,2%), săruri minerale(sânt foarte bogate în fosfor şi calciu), carotinoide, ca betacarotina(provitamina A) şi xanthofila, precum şi flavone. Cătina albă este, alături de Măceş, specia pomicolă cu cel mai ridicat conţinut în vitamină C (405-860mh/100g, în fructele galbene şi 452-1332mg/100g în fructele portocalii). Fructele de Cătină albă sânt bogate şi în alte vitamine, cum sânt cele din complexul B(B1,B2,B6, acidul folic, inozitolul, vitamina PP); vitaminele E, F, K şi P, fiind considerate veritabile ”polivitamine naturale ”.

Cura de fructe şi suc de Cătină albă. Prin conţinutul ridicat al fructelor de Cătină albă în provitamină A, este influenţată favorabil vederea. Ele sânt un tonifiant general, cu efect benefice în avitaminoze şi anemii, în convalescenţă.

Fiind sărace în zaharoză şi bogate în vitamină E fructele sânt indicate în diabetul zaharat.

Decoctul din fructe de Cătină albă 5%, îndulcit cu miere, dă rezultate bune în tratarea diareei, a aterosclerozei, artritei şi trombangeitei obliterante, precum şi a anemiei. Se beau două căni pe zi.

Infuzia din fructe de Cătină albă se foloseşte în cazuri de anemie, diaree, hepatită epidermică, hepatită cronică, ciroză hepatică şi urticarie. Această infuzie se prepară din două linguri de fructe zdrobite la 0,5 litri apă clocotită; se lasă vasul acoperit 30 min.; se bea fracţionat, în cursul unei zile, făcându-se o cură îndelungată; dă rezultate foarte bune şi contra alcoolismului(se bea până la dezintoxicare).

O băutură răcoritoare din Cătină albă, cu gust plăcut, se obţine din 750g fructe, care se fierb în 6 litri şi 1 kg zahăr. După răcire, se toarnă în sticle şi se păstrează la loc răcoros.

Uleiul de Cătină albă este bogat în vitamină E, care – aşa cum s-a arătat – este un antioxidant natural al lipidelor şi inhibă formarea peroxizilor acizilor graşi, care sânt implicaţi în apariţia cancerului. Acest ulei conţine peste 200mg vitamină E la 100g. El se foloseşte pentru tratarea unor boli dermatologice şi arsuri; are totodată proprietatea de a proteja pielea şi mucoasele contra unor radiaţii.

În urma administrării extractelor de Cătină albă, sub formă de pulbere, ulei, etc., s-au constatat ameliorări şi vindecări ale unor boli oculare, cardiovasculare, reumatism, ulcer gastric, conjunctivite acute, hipertensiune arterială, nevroze, dermatoze, stări inflamatorii, etc.

Ceaiul din fructe uscate de Cătină albă, ameliorează starea de oboseală intelectuală, fiind un remediu natural al insomniei.

Cercetări mai recente arată că extractul de coajă de Cătină albă ar anihila dezvoltarea unor tumori experimentale.

Sucul din boabe de cătină albă este tonic cardiac, aceasta este concluzia unui studiu realizat de o echipă de cercetători din India şi publicat în Journal of the Science of Food and Agriculture. Cătina albă este o plantă recunoscută a avea proprietăţi de scădere a colesterolului, fapt care previne îngroşarea arterelor. Planta este utilizată în Tibet, Mongolia, China şi Rusia la prepararea unor băuturi medicinale. Totuşi, pană acum, sucul produs prin metodele de extracţie tradiţională era de proastă calitate, din cauza dimensiunii mici a boabelor. O echipă de cercetători a reuşit să rezolve problema prin dezvoltarea unei tehnici de extracţie care utilizează metoda centrifugării continue la viteză mare, pentru a separa sucul de pulpa fructului. Fructele de cătină albă conţin o cantitate semnificativă de substanţe antioxidante care protejează cordul.

CAPSUNILE si FRAGII

2008-12-07T06:31:00.000-08:00

Căpşunile şi Fragii
În realitate, căpşunii cultivaţi sânt soiuri de Fragi cu fruct mare.

Se cultivă două feluri de soiuri de Căpşuni: neremontante(cu o recoltă pe an, în mai-iunie) şi remontante(cu două recolte pe an: una în mai-iunie, iar alta în septembrie-octombrie). La Căpşunul cultivat în solarii, coacerea fructelor începe în aprilie.

Căpşunile conţin apă(87-91%), zaharuri(4,5-9,7%), acizi(0,72-1,91%), proteine(0,94-1,74%), pectine(0,10-0,51%), celuloză(0,60-2,32%), săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, fier, iod), provitamina A, vitaminele B1,B2,B6,PP,K,E, acid pantotenic antociani, acid salicilic(0,001g%).

Florile Căpşunului sânt grupate în infloriscenţe. În cadrul aceleiaşi inflorescenţe, atât florile, cât şi fructele apar şi se dezvoltă foarte eşalonat, încât fructele de pe aceeaşi plantă se recoltează în 6-8 reprize, la intervale de câte 2-3 zile. Fructele din primele două etape de cules sânt mult mai mari, mai bogate în substanţă uscată, în vitamină C şi în săruri minerale decât cele din ultimele etape.

În scopuri terapeutice, de la Căpşun se folosesc fructele, frunzele şi rizomii.

Cura de căpşune. Fiind bogate în vitamine din complexul B(B1,b2,B6) şi în mangan, care au rol important în funcţionarea normală a sistemului nervos, căpşunele sânt indicate în astenii şi pentru prevenirea insomniilor. Întrucât conţin mult fier şi cupru căpşunele se se folosesc în tratamentul anemiilor. Având efect tonic, remineralizant, se recomandă în tuberculoză. Ele au rol şi de reglementator hepatic(conţin vitamina K, care este esenţial pentru funcţionarea normală a ficatului, fiind un factor de longevitate). Datorită conţinutului în vitamina PP, care este vasodilatatoare, căpşunele au rol hipotensor; ca atare, ele se folosesc în tratamentul hipertensiunii arteriale. Cura de căpşune înlesneşte acţiunea sistemului imunitar, are un puternic efect diuretic, depurativ, favorizând eliminarea acidului uric, a toxinelor şi a excesului de colesterol. Mai este folosit în afecţiuni renale, în reumatism, artritism, gută, ateroscleroză, etc.

Conţinând vitamina E şi puţine zaharuri, căpşunele pot fi consumate de diabetici.

Căpşunile conţin 6,33% zaharoză şi 4,98% zahăr invertit(glucoză şi fructoză). Căpşunile în pârgă sânt constipante, iar cele bine coapte au efect laxativ. Pentru nediabetici se recomandă cure de căpşune de 250-500g pe zi, de preferinţă dimineaţa, timp de 7-14 zile. Fontenelle, care a atins vârsta de 100 de ani, îşi atribuia această longevitate cantităţii apreciabile de fragi pe care a consumat-o. Căpşunele sânt contraindicate persoanelor alergice, cărora le pot produce urticarie. Conţinând acid citric şi fragarol, căpşunele au acţiune bactericidă. Contra oxiurilor se recomandă 500g căpşuni, dimineaţa, pe stomacul gol, fără a mai consuma altceva până la prânz.

Spuma de căpşune şi gelatina din suc de căpşune se prepară ca şi cele de zmeură. Ele au aceleaşi utilizări terapeutice ca şi fructele.

Căpşunele se folosesc şi în cosmetică.

Frunzele de Căpşun conţin tanin, fragarol, cvercitrină(flavonă component al vitaminei P), citrol, ulei volatil, zaharuri, săruri minerale, vitamină C, etc. Datorită taninului, frunzele au proprietăţi astringente; în tratamentul diabetului, contribuie la eliminarea acidului uric, au efect diuretic în diferite boli ale rinichilor şi vezicii urinare. Fragaronul imprimă frunzelor proprietăţi dezinfectante(bactericide).

Foliolele frunzelor de Căpşun se recoltează, fără peţiolul principal, în perioada iunie-septembrie.

Infuzia din frunze de Fag mărunţite(două linguriţe la 200ml apă clocotită) este indicată în diabetul zaharat; se beau câte două căni pe zi.

Decoctul din frunze de Căpşun combate diareea cronică, enteritele, enterocolitele, hemoragiile interne şi catarul pulmonar.

Ceaiul alimentar preparat dintr-un amestec de frunze de Fag, frunze de Afin, de Zmeur şi de Mur este plăcut şi poate fi utilizat în mod curent.

Rizomii (tulpinile subterane) de Căpşun, uscaţi şi măcinaţi, se utilizează la prepararea de infuzie şi decoct, care au proprietăţi antigutoase, fiind indicate în gută, reumatism şi (pe cale externă) în herpes.

CIRESELE

2008-12-07T06:22:00.000-08:00

Cireşele
Alături de căpşune, cireşele sânt primele fructe care ajung la maturitate în cursul anului(în jur de 10-15 Mai) şi de aceea sânt foarte solicitate de consumatori. Sezonul de cireşe durează 6-8 săptămâni. După gust, se deosebesc cireşe dulci şi cireşe amare. Cireşele dulci se obţin numai de la pomii cultivaţi. După consistenţa pulpei, se deosebesc trei grupe de soiuri dulci: cu pulpă moale, cu pulpă semipietroasă, cu pulpă pietroasă, acestea fiind cele mai valoroase. Cireşele amare se obţin de la pomii sălbatici sau de la pomii altoiţi. Ele sânt mai mici decât cireşele dulci, mai perisabile şi sânt mai bogate în tanin. Din cireşele amare se prepară o dulceaţă de calitate superioară, lichior, suc, şerbet, etc.

Cireşele dulci conţin: apă(75-89%), zaharuri(7,7-16,8%), acizi(0,49-1,37%), pectine(0,06-0,39%), substanţe tanoide, săruri minerale(de potasiu, fier, calciu, magneziu, etc.), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, E, P, B6, acid pantotenic, vitamina PP, etc. Valoarea energetică a cireşelor este 43-98 kcal/100g Cireşele dulci se folosesc pentru consum în stare proaspătă, compot, dulceaţă, gem, suc, etc.

Cura de cireşe dulci (în 1-2 zile pe săptămână, câte 0,5-1kg de fructe proaspete, fără alte alimente) realizează o excelentă depuraţie organică, înlesnind eliminarea toxinelor din organism.

Cireşele au, totodată antiinfecţioasă(măresc reacţia naturală de apărare a organismului), antireumatismală şi antirahitică. Ele sânt un reglementator hepatic şi gastric, un sedativ al sistemului nervos, contribuie la regenerarea ţesuturilor şi au efect laxativ. Sunt indicate în tratarea aterosclerozei, a obezităţii, a unor afecţiuni hepatice, a gutei, a artritismului, litiazelor(urinară şi biliară), în fermentaţii intestinale şi constipaţie. Pentru bătrâni şi dispeptici, cireşele fierte(sub formă de compot şi dulceaţă) sânt mai indicate decât cele proaspete. Se poate face şi o cură cu suc de cireşe.

Decoctul din cozi de cireşe (sau de vişine) se prepară dintr-un pumn de codiţe (pedunculi) la 0,6 litri apă rece. Se fierb 15-20 de min., apoi se îndulceşte şi se bea călduţ, în cursul unei zile, în 3-4 reprize. Are efect diuretic. Dă rezultate bune în afecţiuni ale rinichilor şi ficatului. Acţiunea diuretică a codiţilor de cireşe sau de vişine creşte dacă li se adaugă frunze de merişor, coada calului şi frunze de mesteacăn.

Gumele de pe scoarţa Cireşului se folosesc în tratarea artritelor. Aceste gume(cleiuri), dizolvate în apă, dau o soluţie numită „loţiune contra pecinginii”. Pecinginea este o boală de piele contagioasă, caracterizată prin erupţie cu băşicuţe care, prin uscare, lasă nişte pete scorţoase , ce produc mâncărime.

DUDELE

2008-12-07T06:21:00.000-08:00

Dudele
Fructul Dudului, numit dudă, agudă sau soroză, este o asociaţie de drupele. Dudele au culoare roşie, neagră sau albă, gust acrişor, în faza de pârgă, şi dulce la maturitate deplină, când devin foarte perisabile.

Dudele conţin: apă(83%), zaharuri(9,4%), acizi(0,95%), proteine(1,2%), grăsimi(0,6%), celuloză(2%), substanţe minerale(0,84%), vitamină C(50-199 mg la 100 g), provitamina A, vitaminele B1, B2, PP, acid folic, etc. Valoarea energetică a dudelor este de circa 69 kcal la 100g.
În bioterapie se folosesc fructele şi frunzele Dudului.

Dudele au efect tonic, depurativ, antibiotic(bactericid) şi antiinflamator. Sucul extras din dude înainte de maturitatea deplină conţine 20-25 g acid citric la litru(care are efect bactericid). Acest suc se utilizează diluat cu apă sau în sirop astringent, pentru gargare contra anghinei, stomatitei şi aftei; are, de asemenea, efect antiscorbutic.

Dudele în pârgă, fiind astringente, se folosesc în tratarea enteritelor şi enterocolitelor. Dudele bine coapte, având efect laxativ, se foloseşte în combaterea constipaţiei.

Infuzia din frunze de Dud(o lingură de frunze la 250 ml apă clocotită, băută în 3 reprize) este indicată în diabetul zaharat. Pentru un efect mai puternic, la frunzele de Dud se pot adăuga frunze de Afin, frunze de Nuc, teci de Fasole uscate şi Urzică; ceaiul se îndulceşte cu zaharină. Infuzia din frunze de Dud se foloseşte pentru tratarea eczemelor.

COACAZELE

2008-12-07T06:17:00.000-08:00

Coacăzele
După culoarea pieliţei fructelor, se deosebesc soiuri de coacăze albe, de coacăze roşii (ambele aparţinând speciei Ribes rubrum, Ribes vulgare) şi de coacăze negre, acestea din urmă provenind în principal din specia Ribes nigrum.

Coacăzele se recoltează în luna iulie. Întâi ajung la maturitate coacăzele negre (cu circa 7-10 zile înaintea celor roşii şi albe).

Principalele soiuri de coacăze negre sânt: Record, Negre mari, Bogatîr, Consort, Baldwin, Mendip Cross, Daniel de Septembrie. Dintre soiurile de Coacăz cu fructe albe mai valoroase sânt: Mărgăritar, Albe de Olanda şi Albe mari, iar dintre cele cu fructe roşii: Roşu timpuriu, Abundent Roşu de Versailles şi Roşu de Olanda.

Coacăzele conţin apă (78,5-87,7%), zaharuri (4,1-8,8%), acizi (1-3,6%, reprezentanţi în principal prin acid malic, acid citric şi acid tartic), tanin(0,26-0,51%), substanţe proteice (0,94-1,74%), celuloză(1,43-4,57%), săruri minerale(0,3-0,8%), provitamina A, vitaminele B1, B2, B6, acid pantotenic, vitamina C, vitamina P, vitamina PP, antocian, etc. Coacăzele negre se numără între fructele cele mai bogate în vitaminele C şi P. Conţinutul de vitamină C al coacăzelor negre este 65-400 mg la 100 g (mai frecvent 160-190 mg la 100 g), iar al coacăzelor albe şi roşii de 20-60 mg la 100 g. Coacăzele menţin vitamina C în stare stabilă(datorită antocianilor) şi în formă activă biologic, deoarece nu conţin enzima ascorbicoxidaza, care inactivează vitamina C, transformând-o în acid dehidroascorbic (forma inactivă). Acest acid lipseşte din coacăze. De aceea, ele sânt o sursă excelentă de vitamină C; 80-100% din vitamina C se păstrează în produsele obţinute din coacăze (suc, sirop, vin).

Analizele efectuate de Tudor A. T. (1989) la 12 soiuri de coacăze negre, roşii şi albe, arată că glucoza şi fructoza deţin circa 89% din totalul zaharurilor, iar zaharoza 10,2%.

Coacăzele negre îşi intensifică culoarea în următoarele 2-3 zile după recoltare, ceea ce constituie un avantaj la valorificarea lor. Dimpotrivă, coacăzele albe şi roşii nu-şi mai intensifică culoarea pieliţii după recoltare.

Începând după 3-4 zile de la recoltare, dacă nu se asigură condiţii optime de conservare temporară (de 00C şi umiditatea relativă a aerului de 90-95%).

Coacăzele albe şi roşii, având un aport echilibrat între zahăr şi aciditate, se pot consuma în stare proaspătă, sub formă de suc pur sau de suc diluat cu apă (100-500 ml pe zi, în 3-4 reprize), precum şi ca jeleu. Ele au efect remineralizant, laxativ, diuretic, depurativ şi hemostatic. Ele sânt un decongestionant hepatic. Se recomandă în cazuri de inapetenţă, demineralizare, dispepsii (insuficienţa sucului gastric), inflamaţii diagestive şi urinare, litiaza urinară, insuficienţă hepatică, icter, artrism, reumatism, gută, constipaţie, afecţiuni febrile.

Coacăzele negre, având gust foxat, se foloseşte pentru vin, sirop, peltea. Ele sânt foarte bogate în mangan (0,13 mg la 100g), element chimic care, reglează activitatea unor hormoni (îndeosebi a celor sexuali), participă la formarea sângelui şi a laptelui şi stimulează activitatea sistemului nervos central. Coacăzele sunt de asemenea, foarte bogate în magneziu, precum şi în fier (0,9 mg la 100g), care le imprimă acţiune hematopoetică, deci antianemică. Antocianţii din coacăzele negre sporesc acuitatea vizuală.

Datorită substanţelor pectice, taninurilor şi sărurilor de potasiu, sucul de coacăze negre are acţiune antiinflamatori, stimulează secreţia sucului gastric, reduce procesele de putrefacţie şi măreşte diureza, fapt pentru care se foloseşte în tratarea colitelor cronice, gastritelor cronice hiperacide, a stomatitelor, a proceselor inflamatorii ale ficatului, a calculozei biliare, a insuficienţelor cardio-respiratorii, a aterosclerozei, a unor boli reumatice care însoţesc insuficienţa cardiacă, precum şi pentru prevenirea accidentelor vasculare. Efectul remineralizant şi tonic al coacăzelor negre se datorează bogăţiei în vitamina C şi în elemente minerale alcalinizante (fosfor, magneziu, calciu).

Având proprietăţi antianginoase şi febrifuge, coacăzele negre se folosesc în tratarea amigdalitei cronice. Consumul lor mai este indicat în hidropizie, scorbut, etc.

Deoarece au conţinut redus în zaharuri, coacăzele pot fi consumate de diabetici.

Pelteaua de coacăze, conţinând tanin, se foloseşte în diaree de fermentaţie.

Siropul de coacăze, diluat eventual cu apă, este foarte răcoritor în stări febrile infecţioase, în cazuri de rujeolă(pojar), scarlatină, inflamaţii urinare şi febre bilioase.

Siropul pectoral se prepară di 250 g coacăze la 1 litru de apă, care se fierb până scad la jumătate; apoi se adaugă o cantitate egală de zahăr şi se fierb din nou, până scade la jumătate. Se ia câte o linguriţă, la două ore, în caz de tuse, anghine sau laringite.

Decoctul din coacăze negre 5% este foarte bogat în vitamină C, rutozid, săruri de potasiu, etc. Se foloseşte contra arteritei şi aterosclerozei. În loc de decoct se poate folosi suc de gem din coacăze.
Frunzele de Coacăz negru, se recoltează în mai-iunie şi se usucă în strat subţire, la umbră şi în curent de aer. Se foloseşte sub formă de infuzie, decoct şi macerat glicerinat.

Infuzia din frunze de Coacăz negru 2-3% are acţiune calmantă, hipotensivă şi diuretică; se foloseşte în urticarie, hipertensiune arterială, alcoolism, periartrita scapulo-humerală, etc.; se beau câte 100 ml, de două ori pe zi(dimineaţa şi seara).

Decoctul din frunze de Coacăz negru se prepară dintr-o lingură de frunze uscate la 200 ml apă rece; se fierb 5 minute; se foloseşte la dezintoxicarea alcoolicilor, la tratarea înţepăturilor de insecte(are acţiune calmantă), etc. contra înţepăturilor de insecte se poate freca locul dureros cu frunze de Coacăz strivite.

Maceratul glicerinat din frunze de Coacăz negru este indicat în prostatită, psoriazis, infecţii urinare; se obţine prin macerarea la rece a 100 g frunze la un litru de apă care conţine 10% glicerină. Se beau 2-3 căni pe zi.

Infuzia din muguri de Coacăz negru, o lingură de muguri la o cană în clocot, are acţiune antialergică; se beau 1-2 căni pe zi, în cazuri de rinite, rinosinuzite alergice, episclerită, conjunctivă.

Maceratul glicerinat din muguri de Coacăz negru este indicat în psoriazis, rinite, rinosinuzite alergice, impotenţă, etc.

Tinctură din muguri de Coacăz negru se foloseşte în tratamentul infecţiei urinare, al episcleritei, urticariei, etc. Se prepară din 20% muguri uscaţi în 100 ml alcool etilic 60%, prin macerat timp de 8-10 zile. Se iau de 3 ori pe zi câte 50 picături în puţină apă.

MACESELE

2008-12-07T06:10:00.000-08:00

Măceşele

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, deoarece producţia de măceşe se obţine aproape în exclusivitate de la plantele spontane, cunoscute sub numele de Măceş (Rosa canina L.), Răsură, Ruje sau Trandafir sălbatic. În cultură, Măceşul a fost introdus recent pe suprafeţe foarte mici.

Măceşele sânt pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. În interiorul lor se află achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu seminţe. Măceşele au formă sferică sau elipsoidală, culoare portocalie în faza de pârgă şi roşie sau roşie-portocalie la maturitatea deplină.

În scop medicinal, măceşele trebuie recoltate când sânt în pârgă, ne-înmuiate, iar nu toamna, după căderea brumei, când sânt complet coapte şi devin moi, deoarece în această fază ele conţin cantitatea cea mai mică de substanţe active. Conţinutul maxim de vitamina C îl au măceşele în pârgă, cu pulpa încă tare. După recoltare , măceşele se prelucrează imediat, pentru a nu se degrada substanţele active. Prelucrarea se face în vase de lemn, de plastic sau de ceramică smălţuită, pentru a împiedica degradarea vitaminei C, pe care metalele o descompun.

Măceşele conţin: apă 49%, zaharuri 21,0%, proteine 3,6%, acizi 3,5% (în acid malic), celuloză 23,0%, substanţe minerale 2,8%, provitamina A, (500-5000 mg la 100 g pulpă în funcţie de specie), vitaminele B1,B2, E, K şi P (sub formă de flavonoglucozide), precum şi urme de vitamină PP. Uleiul seminţelor de măceşe conţine vitamina F (acizi esenţiali: acidul linolic, acidul linoleic şi acidul arahidonic). Acizii din măceşe (malic şi citric, îndeosebi) contribuie la stabilizarea vitaminei C. În măceşe se mai găsesc compuşi terpenici, ca betulina, precum licopen (izomer al carotenului), pigment care le imprimă culoarea roşie-portocalie.

În scopuri terapeutice, de la Măceş se folosesc fructele (din care se prepară infuzie, decoct, vin medicinal, băuturi răcoritoare), seminţele şi florile.

Măceşele amestecate cu miere (două părţi pulpă de măceşe curăţate de perişoare şi o parte de miere) se utilizează contra limbricilor (ascaridoza), consumându-se zilnic câte 2-3 linguriţe din acest amestec.

Decoctul din măceşe (o linguriţă de fructe la o cană cu 200 ml apă) împiedică formarea calculelor renali, deoarece, deoarece măceşele sânt diuretice. Ele se pun în apă când dă în clocot şi se fierb numai 5-10 minute, pentru a nu se pierde prea mult din vitamina C. Acest decoct se foloseşte şi la tratarea rinitelor, a colitei cronice, a aterosclerozei şi a hipertensiunii arteriale, precum şi pentru dezintoxicarea alcoolicilor. Se beau 2-3 căni decoct călduţ pe zi.

Infuzia din fructe de Măceş este bogată în vitaminele C şi P. Ea se foloseşte la tratarea arteritei, aterosclerozei, hipertensiunii arteriale şi trombangeitei obliterante, deoarece menţine elasticitatea şi permeabilitatea vaselor capilare (datorită bioflavonoidelor, care au rol de vitamină P, precum şi vitaminei F). Această infuzie se prepară din două linguri de fructe la 0,5litri apă clocotită; se bea în cursul unei zile.

Infuzia de măceşe şi fructe de cătină albă, în părţi egale, 1-2 linguriţe de amestec la o cană de amestec la o cană cu apă (200 ml), se poate folosi ca ceai alimentar în tot cursul anului; se beau 2-3 căni pe zi.

Maceratul la rece de măceşe este o băutură răcoritoare bogată în vitamine, care se prepară astfel: 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g zahăr, deoarece, după dizolvarea zahărului se strecoară; se beau 3 căni pe zi; se păstrează la rece.

Siropul de măceşe se prepară astfel: peste 250 g măceşe uscate se toarnă 1,5 litri apă în clocot şi se lasă la macerat 12 ore, apoi se filtrează, se adaugă 0,5 kg zahăr şi se fierbe până la consistenţa unui sirop. Siropul de măceşe se mai poate prepara şi din suc de măceşe şi zahăr, în părţi egale, care se fierb la foc slab, într-un vas de inox, timp de 10-15 minute, având grijă să se înlăture spuma formată. După ce vasul se ia de pe foc, se adaugă 6 linguriţe cu zeamă de lămâie sau 2 linguriţe de vitamină C pulbere; se amestecă bine şi se toarnă în sticle curate, uscate şi fierbinţi.

Sticlele se astupă ermetic şi se pasteurizează. Din 3 kg de măceşe se obţine 1 litru de suc (cu ajutorul maşinii de stors roşii).

Vinul (cidrul) de măceşe are acţiune diuretică, tonic-aperitiv, fiind indicat în afecţiuni hepatice şi renale.

Infuzia din flori de Măceşe şi decoctul din seminţe de măceşe sânt indicate în boli de ficat, de rinichi, în dizenterie, constipaţie şi hemoptizii (scuipări de sânge).

În farmacii, din măceşe se obţine Rozavit-ul, un produs biostimulator (suc) foarte bogat în vitamină C (250 ml de suc conţin 75 mg vitamină C).

Extractul de măceşe este folosit în apifitoterapie, la obţinerea produsului Ciploment T, tablete moi, medicament cu acţiune biostimulatorie.

Conţinutul ridicat de acid ascorbic (vitamina C) imprimă măceşelor o puternică acţiune antiinfecţioasă (vitamina C intervine în procesele de oxidoreducere a microorganismelor, blocându-se respiraţia).

LAMAILE

2008-12-07T05:59:00.000-08:00

Lămâile
Sunt fructe cu o valoare excepţională în alimentaţie şi în terapia a numeroase boli. Ele sânt bogate în vitamină C (30-100 mg/100 g), care se păstrează într-o formă activă stabilă, pe de o parte datorită conţinutului ridicat în acid citric (3,7 - 7,0%), care este factor protector al vitaminei C, iar pe de altă parte absenţei enzimei ascorbicoxidaza, acidul ascorbic (vitamina C), transformându-l în acid dehidroascorbic. În coaja lămâilor, conţinutul de acid ascorbic este mai ridicat decât în suc (163 mg/100 g), iar în vârfurile lăstarilor ajunge până la 800 mg la 100 g. În afară de vitamina C, lămâile mai conţin cantităţi mici de provitamină A, vitamine din grupa B (B1, B2, acid pantotenic, vitamina PP), vitamina E, etc.

De la lămâi se foloseşte sucul, uneori şi coaja (bine spălată în prealabil cu apă caldă, pentru a îndepărta eventualele urme de insectofungicide).

Lămâile dau suc mai mult dacă se ţin în apă caldă timp de 5 minute. Obişnuit, sucul reprezintă circa 30% din greutatea lămâilor.

Învelite în şerveţele de hârtie, lămâile pot fi păstrate în frigider timp de mai multe săptămâni. Ele se mai pot păstra în borcane, tăiate în felii subţiri, între care se pune un strat dublu de zahăr. Borcanul se închide ermetic şi se ţine la rece.

Sucul de lămâie, amestecat cu miere şi apă, se foloseşte ca gargară în amigdalita cronică, afte, stomatită, anghine, etc. De asemenea, sucul de lămâie are utilizări şi în alte afecţiuni, ca:

1. Guturai şi sinuzite: câteva picături în nări, de mai multe ori pe zi.
2. Hemoragii nazale: tampon de vată îmbibat cu suc de lămâie.
3. Otite: suc de lămâie în urechi.
4. Migrene: comprese cu suc de lămâie pe frunte, sau felii de lămâie aplicate pe frunte.
5. Răni şi plăgi infectate: spălare cu suc de lămâie pur sau uşor diluat (are efect antiseptic şi hemostatic).
6. Degerături: frecţii cu suc de lămâie, curativ şi preventiv.
7. Înţepături de insecte: frecarea locurilor înţepate cu felie de lămâie.
8. Negi (veruci vulgare): badijonarea de două ori pe zi cu coaja de la două lămâi macerată 8 zile în 200 ml oţet.
9. Diabet zaharat: suc de lămâie cu zaharină, sub formă de limonadă, câte 200 ml pe zi.
10. Obezitate: suc de lămâie diluat cu apă, în proporţie de (1:1).
11. Litiază urinară: cură cu sucul a 2-4 lămâi pe zi.

Cura cu suc de lămâie este, de asemenea, indicată în: anemie, astenie, convalescenţă, senescenţă, astm, cefalee, bronşită, blenoragie, pecingini, etc.

Apa de băut, provine din surse incerte sub raportul calităţii, se poate dezinfecta în câteva ore, dacă se toarnă în ea suc de lămâie (1-2 lămâi la 1 litru de apă).

Decoctul de lămâie (fruct întreg) se foloseşte ca vermifug.

Infuzia de lămâie este indicată contra aerofagiei şi a obstruării hepatice; se folosesc 3 lămâi tăiate seara, peste care se toarnă apă clocotită; lichidul rezultat se bea în dimineaţa următoare, pe nemâncate.
Maceratul de lămâie, preparat dintr-o lămâie întreagă, zdrobită împreună cu seminţele ei şi ţinută la macerat timp de două ore, după ce se strecoară prin stoarcere şi se îndulceşte cu miere, dă rezultate bune ca vermifug; se bea seara, la culcare.

Maceratul de lămâie cu muşeţel se recomandă contra obezităţii (în cura de slăbire); se toarnă o ceaşcă cu apă în clocot peste o lămâie tăiată în rondele (cu coajă) şi cu puţin muşeţel; se lasă la macerat peste noapte; dimineaţa se strecoară, iar lichidul se bea pe nemâncate.

Citronada (limonada) este indicată în stări febrile, vomă, hemoragii, dischinezie biliară, etc.; se prepară dintr-o lămâie tăiată în felii (rondele cu coajă) sau din sucul unei lămâi, puse într-un pahar cu apă.

Limonada pregătită din acid citric (18 g), carbonat de magneziu (11 g) şi apă (300 ml), aromatizată cu tinctură de lămâie, are efect purgativ.

Seminţele de lămâie pisate şi amestecate cu miere, consumate dimineaţa, dau rezultate bune contra oxiurilor.

MERELE

2008-12-07T05:56:00.000-08:00

Merele

Merele ocupă primul loc între fructele speciilor pomicole cultivate în zonele cu climă temperată. Ele sânt reprezentate prin soiuri de vară, cu coacerea în iulie-august (Aromat de vară, Red Melba, James Grieve, etc.), soiuri de toamnă care se consumă în septembrie-noiembrie (Frumos de Voineşti, Parmen auriu, etc.) şi soiuri de iarnă care se recoltează în septembrie-octombrie şi se pot păstra până în iunie (Jonathan, Delicios auriu, Starkrimson, Wagener premiat, etc.).

Merele proaspete conţin apă (77,8-88,5%), zaharuri (7,6-16,4%), acizi (0,16-1,27%), substanţe tanoide (0,06-0,31%), substanţe pectice (0,23-1,14%), proteine (0,18-0,72%), săruri minerale, celuloză, hemiceluloză, lignină, enzime, provitamina A, Vitamina C, vitaminele din grupa B (B1, B2, B6, acid pantotenic, vitamina PP, biotină şi alte substanţe.

Zaharurile din mere sânt reprezentate prin levuloză (4,15-8,10%), glucoză (2,50-5,55%) şi zaharoză (3,20-4,55%). Cu cât durata de păstrare este mai lungă, cu atât merele conţin cantităţi mai mici de zaharoză.

Acizii organici se găsesc în mere în formă liberă (malic, citric) şi combinată (malic, citric, succinic, lactic, salicilic, axalic). Merele au 70% acid malic, 20% acid citric, 7% acid succinic şi 3 % alţi acizi.
Substanţe tanoide condiţionează gustul şi durata de păstrare a merelor. Feliile de mere expuse la aer imediat după tăiere se brunifică, datorită oxidării taninului.

În seminţele merelor se găsesc glucozidul amigdalină (0,6%) şi lipide (20-22%). Aşa cum s-a arătat, amigdalina este toxică.

Valoarea energetică a merelor este de 46-84 kcal la 100 g (în medie 60 kcal) în funcţie soi şi alţi factori.

Merele păstrate la +2 grade şi higroscopice de peste 85% pierd în 4-6 luni circa 20% din vitamina C, iar în 8-10 luni 40%.
Din mere se prepară marmeladă, compot, peltea, pastă, pistil, suc, cidru, oţet şi rachiu.
Merele au şi utilizări culinare foarte variate: plăcinte, tarte, sufleu, tort, cataif cu mere, budincă, omletă, sos de mere, supă-cremă de mere, mere în aluat, etc. Merele proaspete, date prin răzătoare, se pot folosi în combinaţie cu nuci, cu alte fructe, cu miere, brânză de vaci, ţelină, maioneză, etc. Din mere uscate (sub formă de felii) se prepară chisel.

Cura de mere. Se recomandă în cazuri de surmenaj fizic şi psihic, de anemie, obezitate (cura de slăbire, cu 1 kg mere zilnic, fără alte alimente), infecţii intestinale, stări febrile, migrene, convalescenţă, sarcină, reumatism, ulcer gastric, gastrite, boli de ficat, calculi biliari, demineralizare, diabet, etc. preventiv şi curativ, merele au acţiune favorabilă în hipertensiunea arterială. Pectinele din mere micşorează concentraţia din sânge şi contribuie la eliminarea acidului uric.
Este suficient să se mănânce zilnic două mere (respectiv 15 g de pectină) pentru ca fiecare om să se asigure, într-o bună măsură, contra aterosclerozei şi a infarctului (merele contribuie la întărirea muşchilor cardiaci şi a sistemului muscular, în general).
Merele sunt un depurativ sanguin şi un antiseptic intestinal, deoarece favorizează secreţia unei diastaze intestinale bactericide. Curăţate de coajă şi rase mărunt, merele constituie, alături de morcov un tratament eficace în diaree acută şi cronică, la copii (un copil poate consuma 0,5-1 kg mere pe zi, în 5 mese), în enterocolite, dizenterie, rectocolită, ulcer gastric, etc. Consumate seara, înainte de culcare, merele au acţiune calmantă asupra sistemului nervos, previne insomniile, uşurează somnul. Ca depurativ, se recomandă a se consuma un măr în fiecare dimineaţă, iar ca laxativ, un măr în fiecare seară. Nutriţioniştii bulgari consideră merele şi iaurtul ca alimente de bază, care asigură longevitatea.

Conţinutul variat de săruri minerale conferă merelor efect alcalinizat, iar microorganismele (fier, cupru, zinc, etc.) stimulează activitatea enzimelor şi înlesnesc arderile în organism. Merele contribuie la întărirea organismului şi la prevenirea infecţiilor aparatului respirator, în cursul iernii şi primăverii.

Datorită acidităţii moderate, merele ajută digestia, provocând prin act reflex o secreţie importantă de salivă şi de suc gastric. Merele conţin un complex de substanţe antioxidante care modifică sistemul enzimatic din microzomi, neutralizând totodată substanţele mutagene şi cancerigene.

Deoarece pieliţa merelor conţine de circa două ori mai mult acid pantotenic şi vitamină C decât pulpa, se recomandă ca merele să fie mâncate nedecojite.

Merele uscate sânt contraindicate în diabet, deoarece conţin multe zaharuri.

Pe cale externă, merele se folosesc în otalgii (aplicarea unui măr copt în cuptor), plăgi atone (oblojeală cu mere rase şi fierte în sucul lor, sau aplicări de suc de mere şi ulei de măsline, în părţi egale), precum şi în cosmetică.

Decoctul de mere dă rezultate bune în bronşite, reumatisme şi afecţiuni intestinale. El se prepară astfel: se taie în felioare 2-3 mere necurăţate de coajă şi se fierb într-un litru de apă 15 minute. Se bea după poftă. I se pot adăuga câteva bucăţi de rădăcină de reglisă (lemn dulce). Decoctul poate fi pregătit şi din mere uscate, bine mărunţite, o linguriţă la cană; se beau 3-4 căni pe zi.

Infuzia din pieliţă de mere uscate (o linguriţă de supă la o cană de apă clocotită, lăsată 15 minute să se pătrundă bine), în cantitate de 4-5 ceşti pe zi, este indicată în reumatisme, gută, oligurie, etc.

Oţetul de mere, în scop alimentar şi medicinal, se prepară astfel: după spălare, merele se strivesc sau se rad împreună cu coaja. Terciul rezultat se toarnă într-un vas de lemn sau ceramică smălţuită, se adaugă apă călduţă care a fost fiartă în prealabil (0,5 litri apă la 0,4 kg terci de mere). Pentru fiecare litru de apă se adaugă 100 g miere de albine sau zahăr, 10 g drojdie de bere şi 20 g pâine neagră uscată. Vasul se acoperă şi se lasă să fermenteze la întuneric şi la temperatura de 20 de grade , timp de 10 zile, amestecând conţinutul lui de 1-2 ori pe zi. După fermentare se strecoară şi se presează printr-o pânză rară, apoi se adaugă la fiecare litru de filtrat încă 50-100 g de miere sau zahăr, după care se lasă să-şi continue fermentarea la temperatura de 20-30 grade. După 40-60 de zile lichidul se limpezeşte şi se poate trage în sticle, care se astupă cu dop de plută, se ceruieşte şi se păstrează în camere reci.

Cura cu oţet de mere este indicată în următoarele boli¬: astm bronşic, ateroscleroză, hipertensiune arterială, arterită, trombangeită obliterantă, obezitate, cistite, nefrite, spondilită, anchilozantă, nevroze, gastrită acută toxialimentară, insomnii, oboseală cronică, migrene, ameţeli, lăcrimare la persoanele în vârstă, sterilitate primară, graviditate, intoxicaţii alimentare, nevralgie facială, etc.

Oţetul de mere (două linguriţe la 100 ml apă), în care se adaugă 1-2 picături soluţie Lugol (5% iod şi 10% iodură de potasiu), în cure îndelungate, contribuie la sporirea longevităţii omului şi la prevenirea infarctului.

Siropul din suc de mere şi zahăr, în părţi egale, fierb la foc domol, până la consistenţa siropoasă, consumat câte două linguri înainte de fiecare masă, are efect laxativ şi pectoral, îndeosebi la copii.
Infuzia din flori de Măr calmează tusea.

Portocalele, lamaile, kiwi, varza alba sau rosie=surse de vitamina C

2008-12-07T05:44:00.000-08:00

Portocalele, lămâile, kiwi, varza albă sau roşie furnizează vitamina C necesară prevenirii virozelor respiratorii specifice sezonului rece.

O portocală oferă aproape dublul necesarului zilnic de vitamina C. Nu numai portocala este bogată în vitamina C, ci şi celelalte citrice: grapefruitul, lămâile, mandarinele. Alături de citrice stau legumele din familia cruciferelor. 100 g varză albă sau roşie conţin 50 mg vitamina C, aceeaşi cantitate de conopidă – 60 mg. Surse bune de vitamina C sunt şi măceşele, coacăzele, kiwi, hreanul, ardeiul iute, pătrunjelul. Tocmai de aceea, în sezonul rece, aceste legume şi fructe sunt o soluţie naturală de prevenire a răcelii şi a stărilor gripale.

Suplimentare
Doza zilnică recomandată de vitamina C este de 60-70 mg pentru un adult şi 35 mg pentru un copil. În această perioadă însă, avem nevoie de un plus de vitamina C. Astfel, în cazul unui adult i se recomandă 100-110 mg şi copiilor – 65 mg. Ar fi bine să ne asigurăm vitamina C din fructe şi legume crude, nu din suplimente nutritive. În fructe şi legume, vitamina C se găseşte în combinaţii cu flavonoizi, care îi potenţează acţiunea. Ceea ce nu se întâmplă în cazul vitaminei C din suplimentele nutritive. "Vitamina C poate atenua simptomele virozelor respiratorii. Când virozele s-au instalat şi apar stările febrile, sucurile de citrice scad febra şi potolesc setea", arată prof. dr Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare. Specialistul nostru atrage atenţia că vitamina C este foarte sensibilă la lumină, căldură sau în contact cu aerul. De aceea, legumele şi fructele trebuie consumate crude. Din acelaşi motiv, salatele de legume sau fructe trebuie mâncate imediat ce au fost pregătite. Prin preparare termică, vitamina C este distrusă complet.

Surse de vitamina C
Alimentul (100 g) Vitamina C
Măceşe 1.500 mg
Ardei iute 250 mg
Hrean 200 mg
Coacăze 200 mg
Pătrunjel 150 mg
Lămâi 80 mg
Portocale 50 mg
Grepfruit 40 mg
Mandarine 30 mg
Ananas 25 mg

Sarbatori minunate

2008-12-06T11:50:00.001-08:00

glitter-graphics.com

Legumele lui iulie

2008-07-29T00:01:00.001-07:00

Sfarsit de iulie

2008-07-28T23:56:00.000-07:00