CAFEA

CAFEA
Coffea canephora (Coffea robusta) si Coffea arabica
CAFEA
Alte nume:

* Engleza: coffee
* Franceza: café
* Germana: Kaffee
* Italiana: caffé
* Spaniola: kafe

Partea folosita
Fructele, numite si boabe de cafea, uscate si macinate si bautura obtinuta prin infuzarea lor; mai rar, boabele se folosesc uscate si intregi, sau ca macinatura.

Familia de plante
Rubiaceae

Descrierea plantei si cultivare
Cafeaua este un arbore vesnic verde care poate atinge 5 m inaltime. Frunzele sunt de culoare verde inchis si lucioase, cam de 10-15 cm lungime si 6 cm latime. Arborele produce aglomerari de flori albe si mirositoare care infloresc simultan. Fructul este o baca de forma ovala, circa 1,5 cm lungime, de culoare verde cand este imatur, dar care devine apoi galben si in final stacojiu atunci cand este matur. La uscare se face negru. Fiecare fruct contine de obicei 2 seminte, dar 5-10% dintre ele au doar o samanta.
Cafeaua se propaga de obicei prin seminte. Metoda traditionala d eplantare a cafelei este sa s epuna 20 de seminte in fiecare gaura in pamant, la inceputul sezonului ploios; jumatate dintre ele sunt eliminate in mod natural. In primii ani de cultivare, cafeaua ste intercalata adesea cu alte culturi, cum ar fi porumb, fasole sau orez.

Cele mai importante specii de cafea sunt robusta si arabica. Arabica este considerata a fi mai potrivita pentru baut, caci robusta este ceva mai amara si mai lipsita de aroma. Din acest motiv, circa 75% din cafeaua cultivata in lume este arabica. Totusi, arabica este mai predispusa la boli. De asemenea, robusta contine circa 40-50% mai multa cafeina decat arabica. De aceea, este utilizata adesea, in multe amestecuri comerciale, ca un substitut ieftin pentru arabica.
Alte specii cultivate sunt liberica si esliaca, originare din Liberia si, respectiv, Sudan.
Cea mai mare parte a cafelei arabica provine fie din America Latina, estul Africii, Arabia sau Asia. Robusta este cultivata in Africa centrala, sud-estul Asiei si, intr-o anumita masura, Brazilia. Boabele de cafea din diferite tari au caracteristice distincte, cum ar fi gustul, aroma, textura si aciditatea. Varietatile se denumesc de aceea dupa locul din care provin: cafea columbiana, javaneza etc.
Liderul mondial al productiei de cafea este Brazilia, urmata de Vietnam, Indonezia, Columbia, Mexic, India si Etiopia.

Descrierea condimentului
Fructele si boabele de cafea sufera cateva transformari pana a ajunge la starea de boabe de cafea prajite cu care suntem obisnuiti.
Mai intai, fructele de cafea sunt culese, in general manual. Sunt apoi sortate dupa cat sunt de coapte si dupa culoare, iar carnea fructelor este inlaturata, de obicei automat, iar semintele sunt fermentate pentru a scapa de stratul subtire de mucilagiu care le inveleste. Cand fermentarea se incheie, boabele sunt spalate cu mari cantitati de apa proaspata ce curata reziduurile de fermentare; acest proces produce mari cantitati de apa poluata cu reziduuri de cafea. In final, semintele sunt uscate, sortate si etichetate ca boabe verzi de cafea.
Urmatorul pas este acela al prajirii boabelor verzi. Cafeaua este de obicei comercializata gata prajita, fiindca intotdeauna boabele sunt prajite inainte de a fi consumate. Poate fi insa prajita si acasa. Procesul de prajire influenteaza decisiv gustul final, fiindca schimba boabele de cafea atata fizic cat si chimic. Boabele scad in greutate pentru ca pierd umezeala si cresc in volum, devenind mai putin dense. Densitatea boabelor de cafea influenteaza taria cafelei ca bautura si conditiile de ambalare.
De asemenea, in timpul prajirii apare fenomenul de caramelizare, caci temperaturile mari desfac amidonul continut in boabe transformandu-le in zahar care incepe sa caramelizeze, schimband culoarea boabei. Sucroza se pierde rapid in timpul prajirii si poate lipsi cu desavarsire din boabele prajite mai tare. Tot in timpul prajirii, uleiurile aromatice, acizii si cafeina scad cantitativ, schimband drastic gustul; la 205 °C incep sa se dezvolte alte tipuri de uleiuri. Unul dintre acestea este cafeolul, raspunzator pentru aroma si gustul cafelei ca bautura.
Functie de culoare, boabele prajite vor fi etichetate ca light, medium-light, medium, medium-dark, dark, sau very dark. Variantele mai inchise la culoare (dark) au gust mai bland, caci contin mai putine fibre si mai mult zahar. Variantele mai deschise la culoare (light) au mai multa cafeina, deci sunt putin mai amare si au o aroma puternica, din cauza faptului ca uleiurile aromatice si acizii nu au fost distrusi in totalitate in timpul prajirii.
Decafeinizarea este si ea o etapa in prepararea boabelor de cafea. Semintele sunt decafeinizate cand sunt inca verzi. Exista mai multe metode de a indeparta cafeina din boabele de cafea, dar toate implica inmuierea boabelor in apa fierbinte sau abur, apoi utilizarea unor solventi care sa preia uleiurile bogate in cafeina si sa le indeparteze din boabe. Cafeina extrasa este de obicei vanduta industriei farmaceutice.

Intensitatea gustului: 3

Pregatire si depozitare
Odata prajite, boabele de cafea trebuie depozitate la adapost de aer, umezeala si caldura ca sa-si pastreze gustul si aroma. Pungile de hartie sau staniol, in care cafeaua este de obicei comercializata, sunt departe de a fi ideale.
Origine
Cafeaua este originara din Africa subtropicala si sudul Asiei.
Etimologie
In limba etiopeana, acolo de unde se presupune ca este originara cafeaua, termenul care o denumeste este “bunn”. Cu mici exceptii, termenii care denumesc cafeaua sunt foarte asemanatori pentru aproape toate limbile: araba - qahwa, armeana – sourj, chineza mandarina- kafei, ceha – kava, daneza – kaffe, finlandeza – kahvi, greaca – kafes, hawaiana – kope, olandeza – koffie, maghiara – kave, indoneziana si malaeziana – kopi, japoneza – koohii, israeliana – kave, kenyana – kalawa, laotiana – kafe, norvegiana – kaffee, filipineza – kape, poloneza – kawa si asa mai departe.
Cuvantul a fost introdus in Europa de turcii otomani “kahveh” care deriva din araba “qahweh”, termen a carui origine este incerta; se pare totusi ca ar proveni de la numele regiunii etiopiene Kaffa, acolo unde cafeaua era cultivata, sau ca ar fi o forma trunchiata a “qahwat-al-bunn” care in araba inseamna “vin de boabe”.
Utilizari culinare
Cafeaua este folosita in mod sigur de mai mult de 1000 de ani. Cele mai vechi urme ale sale provin din sec. IX, cand a fost descoperita pe dealurile Etiopiei. Conform legendei, pastorii etiopieni au fost primii care au observat influenta cafeinei din boabele de cafea. Aceasta facea caprele sa “danseze” din cauza cresterii nivelului energetic datorat consumarii boabelor de cafea. Din Etiopia, cafeaua s-a raspandit apoi in Egipt si Yemen.
Arabii au fost primii care au prajit cafeaua si au baut-o itr-un mod asemanator celui in care o folosim astazi. Pana in sec. XV, cafeaua a ajuns in Persia, Turcia si nordul Africii.
De la musulmani, cafeaua s-a raspandit in Italia. Comertul infloritor dintre Venetia, nordul Africii si Orientul Mijlociu aducea multe produse de lux, printre care si cafea. Venetia a fost poarta spre restul europei. Cafeaua a fost acceptata cu insufletire dupa ce papa Clement al VII-lea a numit-o “bautura crestina” in 1600, in ciuda celor care o mai numeau inca “bautura musulmana”.
Prima cafenea europeana s-a deschis in Italia, in 1645. Olandezii au fost rpimii care au importat-o pe scara larga si au fost primii care au sfidat monopolul arab asupra exportului plantei si al semintelor crude cand Pieter van den Broeck a furat seminte din Aden si le-a adus in Europa, in 1616. Mai tarziu, olandezii au cultivat cafeaua in Java si Ceylon. In 1657 cafeaua a devenit populara si in Anglia si Franta, in 1683 in Austria si Polonia, dupa batalia de la Viena cand au fost capturate proviziile turcilor invinsi.
In America, introducerea cafelei s-a dovedit un succes abia dupa 1812, cand englezii au intrerupt aprovizionarea cu ceai.
Cel mai obisnuit mod de a consuma cafeaua este macinarea boabelor prajite si infuzarea lor pentru a obtine o bautura.
Totusi, nu rare sunt cazurile in care cafeaua joaca rol de consiment, mai ales in deserturi, dar si in felurile principale. Boabele intregi se folosesc la ornarea si aromatizarea prajiturilor, torturilor, inghetatelor etc.
Cafeaua macinata poate si folosita la ornarea si aromatizarea torturilor sau prajiturilor (prin presarare).
Cafeaua ca bautura este adaugata in unele mancaruri pentru a imbogati gustul si aroma acestora, uneori si culoarea. Este foarte buna alaturi de carnea de pui care este lipsita de personalitate (nu are un gust propriu foarte puternic) si poate absorbi fara probleme gustul altor ingrediente. Cafeaua ca bautura poate fi solosita si la prepararea unor medii lichide de gatit, sau sosuri si merge excelent alaturi de bere (al carui gust amar este potentat de cafea) si amantana care capata un gust deosebit in aceasta combinatie.
Gustul bogat si amarui al cafelei, ca si aroma sa deosebita, o fac in ingredient surprinzator si delicios in mancarurile cu carne. Folosirea sa pe post de condiment nu este caracteristica nici unei bucatarii etnice in special, dar nu este de loc rara, mai ales printre amatorii de experimente culinare.
Sursa net-Dictionarul condimentelor

CHIMEN

CHIMEN
Carum carvi
CHIMEN
Alte nume:

* Engleza: Caraway, Wild cumin, Carvies,
* Franceza: Cumin des prés, Carvi, Grains de carvi
* Germana: Kümmel
* Italiana: Cumino tedesco, Carvi, Caro
* Spaniola: Alcaravea, Carvi

Partea folosita
Fructele, numite de obicei, desi incorect, “seminte de chimen”.
Familia de plante
Apiaceae (familia patrunjelului).

Descrierea plantei si cultivare
Chimenul este o planta bianuala care, in primul an dupa insamantare, seamana cu morcovul; ajunge la cca 20 cm inaltime, cu frunze fine, divizate si o radacina lunga. In cel de-al doilea an, tulpinile se dezvolta si sjung la cca 60-90 cm inaltime; au flori albe sau roz. Acestea produc fructele, folosite drept condiment. Planta care produce flori si seminte moare. Doar plantele care nu au inflorit inca vor supravietui si vor produce seminte in anul urmator.
Plantele de chimen care au radacini mici (mai mici de 13 mm in diametru) la inceputul celui de-al doilea an nu produc seminte. Raman vegetative tot sezonul si vor produce seminte in anul urmator. Plantele cu radacini mai mari dau de obicei flori si seminte.
Semintele in forma de semiluna au cca. 2 mm lungime, se termina cu varfuri ascutite si au 5 coame deschise la culoare. Cumparatorii cauta ca semintele sa aiba spatiul dintre coame de culoare brun inchis.
Plantatiile de chimen infloresc la jumatatea lui iunie si sunt recoltate in august.

Descrierea condimentului
Puternic aromat si iute. Gustul este o combinatie blanda de amarui si iute, cu o nota caracteristica, foarte placuta.

Intensitatea gustului: 1
Pregatire si depozitare
Semintele se folosesc uscate, intregi sau fin macinate. In ambele cazuri, se depoziteaza in containere (plicuri, borcanase, cutii) bine inchise, la adapost de lumina, caldura si umezeala.
Astfel depozitat, isi poate pastra calitatile cel putin 6 luni.

Origine
Semintele se folosesc uscate, intregi sau fin macinate. In ambele cazuri, se depoziteaza in containere (plicuri, borcanase, cutii) bine inchise, la adapost de lumina, caldura si umezeala.
Astfel depozitat, isi poate pastra calitatile cel putin 6 luni.
Etimologie
Cuvintul german pentru chimen, “Kummel”, deriva din latinescul “cuminum”, si el derivat din grecescul “kyminon”. Denumirile chimenului in unele tari europene, in special cele nordice (unde chimenul este foarte popular) sunt si ele legate de forma latina a cuvantului: “kommen” in daneza, “kimenes” in lituaniana, “koomen” in estoniana, “kminek” in poloneza, “kim” in bulgara.
Cuvantul grecesc “karon” denumeste o planta inrudita, cunoscuta la noi sub numele de “chimion turcesc” sau, simplu, “chimion”. Originea sa nu este foarte clara, dar se pare ca vine dintr-o regiune a Asiei Mici (Caria). Cuvantul a fost imprumutat de latini sub forma “carum” care inseamna chimen; de aici provin denumirile din limbile moderne engleza “caraway”, franceza “carvi”, italiana “caro”, greaca “karvi” si norvegiana “karve”.
Chimenul este un condiment foarte iubit in Europa centrala, estica si nordica. Limbile vorbite in restul regiunilor nu au un termen specific pentru chimen, si folosesc denumirea atribuita chimionului insotita de un epitet geografic: “frenk kimyonu” in turca (chimen frantuzesc), “cumino tedesco” in italiana (chimen nemtesc) sau “vilayati jeera” in limba hindi (chimen strain).
Denumirea franceza a chimenului, “carvi”, este putin folosita, mai populara fiind denumirea “cumin de pres” (chimen salbatic), mai ales in nord, unde planta creste din abundenta.

Utilizari culinare
Chimenul este socotit drept condimentul caracteristic tarilor vorbitoare de limba germana.
Este un condiment foarte vechi in Europa, urmele sale gasindu-se inca din neolitic, iar retetele, inca din vremea romanilor, abunda in dovezi referitoare la multiplele utilizari culinare si medicale ale chimenului.
O reteta celebra este un lichior aromat cu chimen, cunoscut sub numele de Kummel in Germania si SUA si aqvavit in Scandinavia.
Chimenul este condimentul care da bucatariei din Austria si sudul Germaniei aroma si gustul caracteristic. Este foarte popular si in Scandinavia, mai ales in statele baltice, dar destul de rar intalnit in sudul Europei.
Chimenul este relativ popular in bucatariile nord africane, mai ales in Tunisia si Egipt.
In afara zonelor enumerate mai sus, chimenul nu este foarte popular. In retetele din Orientul Mijlociu, India sau Orientul Indepartat, se intalneste uneori chimionul si chimenul indian sau cel negru.
Aroma chimenului nu se armonizeaza cu a celorlalte condimente, dar este folosit alaturi de usturoi si legume.
Chimenul este un condiment controversat. Multora le pare prea dominant si neplacut, mai ales celor neobisnuiti cu el.
Sursa Net-Dictionarul condimentelor

SCHINDUF

SCHINDUF
MOLOTRU
Trigonella foenum-graecum
SCHINDUF
Alte nume:

* Engleza: Fenugreek
* Franceza: Fenugrec, Sénegré, Trigonelle
* Germana: Bockshornklee, Griechisch Heu
* Italiana: Fieno greco
* Spaniola: Alholva, Fenogreco

Partea folosita
Semintele de culoare maroniu-galbuie, de forma rombica (cca. 3 mm). Indienii folosesc si frunzele proaspete care sunt consumate ca vegetale si preparate ca spanacul, sau uscate si utilizate drept condiment. Frunzele de schinduf pot substitui frunzele unei plante inrudite, care creste in Europa centrala, molotrul albastriu.

Familia de plante
Fabaceae (familia fasolei).
Descrierea plantei si cultivare
Schinduful este o planta anuala, atingand 30-60 cm inaltime. Tulpinile sunt lungi si subtiri si poarta frunze de culoare verde-gri, lungi (20-25 mm), de forma ovala, cu marginile zimtate, cu striuri pronuntate.
Florile mici sunt de culoare alba sau galben deschis. Pastaile subtiri, in forma de sabie, au o lungime de 10-15 cm, cu un capat ascutit ca un cioc; fiecare poarta 10-20 de seminte.
Planta are un miros picant; la atingere, mirosul persista pe mana. Exista varietati cultivate si salbatice. Climatul cel mai potrivit este unul mediteraneean. Schinduful se maturizeaza in patru luni. Se scoate din pamant, cu radacina cu tot, si este uscat intreg. Semintele sunt apoi treierate si uscate.
Descrierea condimentului
Condimentul schinduf este format de semintele din pastaile plantei. Semintele de schinduf sunt tari, de forma rombica sau ovala si de culoare maroniu-galbuie. O brazda adanca le imparte in doua jumatati.
Semintele sunt utilizate intregi si uscate, sau sub forma de pulbere de culoare galbena obtinuta din semintele prajite.
Mirosul lor este iute si puternic; el devine mai pronuntat cand semintele de schinduf sunt prajite. Macinate, au o aroma picanta.
Gustul este dulce-amarui, foarte aromat si puternic, cam ca zaharul ars.
Intensitatea gustului: 3
Pregatire si depozitare
Semintele de schinduf uscate ar trebui prajite putin inainte de folosire (nu exagerati cu prajitul fiindca devin amare). Dupa ce sunt prajite, se macina foarte usor. Se foloseste in cantitati mici alaturi de alte condimente, fiindca le poate acoperi. Daca este folosit ca ingredient la prepararea pastei de curry, schinduful trebuie tinut in apa peste noapte pentru a se inmuia si a fi amestecat usor cu celelalte ingrediente.

Origine
Schinduful este originar din zona de est a Marii Mediteraneene.

Etimologie
”Trigonella” este diminutivul latinizat al grecescului ”trigonon” (triunghi) si se refera la forma triangulara a florilor. Denumirea latineasca ”foenum graecum” inseamna ”fan grecesc” si se refera atat la mirosul de fan al schindufului uscat cat si la originea sa est-mediteraneeana. Numele latin se regaseste in multe denumiri europene: ”fenugreek” in engleza si ”fenegriek” in olandeza. Alte limbi folosesc diverse adaptari, cum ar fi ”grsko seno” (fan grecesc) in slovaca si ”kreeka lambalaats” (trifoi grecesc) in estoniana.
Cateva denumiri germanice au nume inrudite, toate insemnind ”trifoi de cornul caprei”: ”Bockshornklee” in germana, ”bockhornsklover” in suedeza si ”bukkehornklover” in norvegiana. Aceste denumiri se refera la fructele lungi si ascutite care pot fi comparate cu un corn de capra.
Denumirea spaniola ”allholva”, ca multe alte denumiri folosite in Peninsula Iberica, provine din araba: ”al-hulbah”, care inseamna ”schinduf”. Aceasta denumire araba provine probabil din semita, ca si termenul ebraic ”hilbeh”. Tot din arabul ”al-hulbah” provin si alte denumiri din limbile orientului indepartat: ”halba” in Malaezia, ”hu lu ba” in China, ”ho lo ba” in Vietnam si ”horopa” in Coreea.

Utilizari culinare
Schinduful este un condiment foarte vechi, desi acum nu mai este prea utilizat in Europa occidentala; in Evul Mediu el era folosit ca planta medicinala si condiment. Multi europeni nu se pot acomoda cu aroma sa, el fiind popular in Asia occidentala, centrala si sudica.

Mici cantitati de schinduf se regasesc in orice varinata de pudra de curry.
Schinduful este popular si in sudul Indiei unde apare in amestecurile de condimente sambaar-podi (tamil) si panch phoron (bengalez). Este prezent si in amestecul georgian khmeli-suneli.

Iranul are o indelungata traditie in utilizarea frunzelor de schinduf; cel mai cunoscut exemplu este ghorme sabzi, un sos gros preparat din legume verzi sau uscate (praz, ceapa, fasole) si ierburi diverse (schinduf, patrunjel, menta, frunze de coriandru, arpagic). Sosul capata gustul caracteristic prin adaugarea de lamai verzi uscate. Khoreshte ghorme sabzi este o mancare de berbec gatit innabusit in acest sos aromat.
Schinduful era cunoscut si in Africa de nord si de est. Papirusuri vechi egiptene il mentioneaza ca fiind utilizat in procesul mumificarii. Amestecul de condimente etiopian traditional, berbere, contine si el mici cantitati de schinduf.
Raspandirea acestui condiment amarui ii poate surprinde pe occodentali, dar, din punct de vedere culinar, gustul amar este o tema larg raspandita pe intregul glob.

Sursa-Dictionarul Condimentelor

RODIILE

RODIE
Punica granatum
RODIE
Alte nume:

* Engleza: Pomegranate
* Franceza: Grenade
* Germana: Granatapfel
* Italiana: Melograno
* Spaniola: Granada

Partea folosita
Interiorul fructului de rodie este compus din multe boabe carnoase, fiecare continand o samanta. Aceste boabe sunt de obicei numite, usor inadecvat, “boabe de rodie”.
Semintele uscate de rodie provin din varietati acre, ale caror fructe nu se pot manca crude.
Coaja pomului de rodie se poate folosi ca purgativ foarte puternic, dar are efecte secundare foarte serioase.

Familia de plante
Punicaceae (familia rodiei).

Descrierea plantei si cultivare
Planta este o tufa, de obicei cu multe ramificatii, care creste intre 1,8 si 4,5 m inaltime. Ramurile subtiri cresc la inceput drept, apoi se indoaie gratios. Tufele netaiate au aspect de salcie plangatoare sau de umbrela. Frunzele sunt lucioase, lungi de aproximativ 7 – 8 cm. Florile sunt rosii-portocalii, in forma de trompeta, cu petale ciufulite. Florile au lungimea de aproximativ 5 cm, deseori sunt duble, si infloresc aproape toata vara. Fructul este aproape sferic, cu diametrul de 5 – 7,5 cm, iar la maturitate capata culoare rosu-stralucitor sau verde-galbui.
Descrierea condimentului
Semintele au un gust placut, proaspat, dulce-acrisor.

Intensitatea gustului: 1

Pregatire si depozitare
Fructele trebuie sa fie rotunde si durdulii, grele pentru dimensiunile lor, cu o culoare proaspata si stralucitoare, fara taieturi sau zbarcituri. Fructele mai mari au mai mult suc. Rodia nu este un fruct care sa se mai coaca dupa culegere, asa ca odata recoltate nu mai continua sa produca zaharuri.
Fructele intregi se pot pastra timp de o luna intr-o zona racoroasa si uscata, sau se pot refrigera pana la 2 luni. Boabele se pot congela pana la un an intr-o punga de plastic ermetic inchisa. Sucul proaspat trebuie tinut la frigider si consumat in interval de 2 – 3 zile.

Origine
Asia Centrala, probabil Persia. Acum se cultiva in Asia Centrala si de vest, tarile Mediteranei si India de nord.
Rodia este un fruct foarte popular in tot Orientul Mijlociu. Desi nu poate fi dovedit, fructul “Copacului Cunoasterii” mentionat in povestea biblica a creatiei era probabil un rodiu – desi occidentalii nu vor sa creada, marul nu este mentionat nicaieri! Exista o paralela in mitologia greaca, unde zeita pamantului, Demetra, si-a pierdut fiica, pe Persephona, in favoarea zeului intunericului, Hades, din cauza unei singure seminte de rodie pe care aceasta a acceptat-o.

Etimologie
Numele rodiei are origine antica. In latina clasica, fructul era cunoscut fie ca “malum punicum“, fie ca “malum granatum“. In aceste nume, “malum“ inseamna “mar”, “granatum“ deriva din granum “bob”, si expresia inseamna “multe boabe”. Adjectivul punicus se refera la Fenicia din Asia Minor, dar in latina se folosea mai ales cu privire la Cartagina, colonia feniciana din Africa de nord; romanii banuiau ca rodia e de origine africana. Numele botanic al genului, “punica“, este femininul acestui adjectiv.
Numele rodiei in limbile contemporane europene este o adaptare a lui “malum granatum“, in care partea a doua a fost pastrata, iar prima s-a tradus, modificat sau omis: exemplele sunt “Granatapfel“ in germana (Apfel = mar), “melograno“ in italiana (mela = mar, derivat din latinescul “malum“). Numele englezesc “pomegranate“ are o structura similara, dar contine latinescul “pomum“ (fruct) in loc de “malum“. In unele limbi slavice, elementul “mar” s-a pierdut complet, ca in rusescul “granat“.



Utilizari culinare
Roda este cultivata inca din antichitate in Asia de vest; este mentionat in cea mai veche parte a Vechiului testament (Pentateuch). Desi Vechiul Testament nu este o colectie de retete culinare, numeste multe plante care se foloseau in vechiul Israel; Noul Testament insa, are un caracter mai putin descriptiv si prin urmare plantele sunt mai rar mentionate.
Semintele de rodie au astazi importanta culinara numai in nordul Indiei, unde sunt uscate si folosite pentru a aromatiza mancarea. In acest scop, semintele de rodie salbatica se recolteaza cand sunt prea acre pentru a fi mancate proaspete. Acest condiment are un gust subtil, dulce-acrisor, si in acelasi timp caustic, foarte popular in Punjab si Gujarat, in India de nord-vest. Semintele de rodie se folosesc mai ales pentru legume; uneori, apar si in mancarea non-vegetariana din bucataria Moghul.
Bucataria din Gujarat difera de toate bucatariile regionale din India prin preferinta marcata pentru combinatii de dulce cu picant. Datorita unei numeroase minoritati Jain si influentei lui Mahatma Gandhi (nascut intr-un oras mic din centrul Gujaratului, Porbandar) locuitorii sunt strict vegetarieni, mai mult decat in alte state nord-indiene. Curry-uri extrem de iuti, cu o putrenica nota de dulce, sunt de multe ori decorate cu seminte proaspete de rodie, ca o garnitura contrastanta.
Grenadina, suc concentrat din seminte proaspete de rodie, este des folosita in nordul Indiei nu numai pentru deserturi, ci si pentru a marina carnea, datorita continutului sau ridicat de enzime proteolitice, care inmoaie carnea. Fie ca suc proaspat stors, fie sub forma mai durabila a grenadinei, rodiile sunt un inacritor des intalnit in Asia de vest, si se pot folosi, de exemplu, in salata turceasca kisir, facuta din faina pre-coapta de grau (bulgur), patrunjel si chiar legume proaspete.
Nu in ultimul rand, semintele uscate de rodie sunt o alternativa interesanta pentru stafide in dulciurile europene.

SOFRANUL

Partea folosita
Pistilul (partea centrala a florii, organul sexual feminin). Aproximativ 150.000 de flori sunt necesare pentru un kilogram de sofran uscat; de obicei, e nevoie de 2.000 metri patrati pentru un kilogram de recolta. Calitatile mai putin costisitoare includ si staminele galbene (organele sexuale masculine ale florii) care nu au gust.

Familia de plante
Iridaceae (familia irisului).

Descrierea plantei si cultivare
Crocus (brandusa) ornamental care infloreste toamna si creste in climaturi calde. Atinge 15 cm inaltime si are frunze lungi si subtiri. Florile albastru-violet contin pretioasele pistiluri proeminente portocalii.

Descrierea condimentului
Parfum foarte intens (amintind de al iodului, dar mult mai placut), usor amar la gust. Prin cufundarea in apa calda se obtine o solutie galben-portocalie.
Sofranul consta in cele trei pistiluri ale crocusului de sofran. Acestea sunt delicate, asemanatoare unor filamente, fiecare in lungime de 2,5 – 4 cm. Au culoare portocaliu-roscat, intensa, care la sofranul de buna calitate este uniforma. Sofranul cu dungi albe sau pete decolorate este de calitate inferioara, iar atunci cand in pudra de sofran apar fire albe, acest este semn de contrafacere.
Aroma este puternica, asemanatoare cu cea a mierii iar gustul este puternic, mieriu, usor amarui.
Intensitatea gustului: 0

Pregatire si depozitare
Datorita aromei intense si proprietatilor colorante, pentru gatit e nevoie de cantitati foarte mici de sofran. Cheia este sa fie distribuit uniform in mancarea preparata. Poate fi pisat in mojar pana devine o pudra foarte fina. Este insa mai usor sa fie pus in apa fierbinte - un varf de cutit la o cana este de ajuns pentru a crea gustul si culoarea dorite. Sofranul de calitate expandeaza in contact cu apa, si o ceasca este suficienta pentru 0,5 kg de orez. Sofranul pudra se adauga direct la ingredientele necesare mancarii, dar nu este recomandat sa se cumpere sofran pudra, care este de multe ori contrafacut.

Origine
Sofranul este forma triploida a unei specii gasite in estul Greciei, Crocus cartwrightianus; a aparut probabil pentru prima oara in Creta.
Pentru ca este triploid, sofranul este steril, iar frumoasele sale flori nu produc seminte; nu se poate inmulti decat prin bulbi. Distrubuirea pe suprafete mari necesita ajutor uman, motiv pentru care este surprinzator ca sofranul era cunoscut de sumerieni acum 5000 de ani. Nu se stie insa cum a fost transportat din bazinul Mediteranei in Sumer.
Astazi, sofranul este cultivat din vestul Mediteranei (Spania) pana in India (Kashmir). Cei mai mari producatori sunt Spania si India, impreuna dand mai bine de 80% din productia mondiala, care este de aproximativ 300 t pe an.
In Europa, productia de sofran se limiteaza aproape exclusiv la Mediterana; sofranul spaniol (din La Mancha) este in general considerat cel mai bun. Pe scara mult mai mica, sofranul se cultiva si in Italia si Grecia (Creta).
Sofranul creste bine si in climaturi mai racoroase, si din secolul al XV-lea s-au facut numeroase incercari de a introduce sofranul in Germania, Elvetia, Austria si chiar Anglia. De exemplu, orasul Saffron Walden (din Essex, Anglia) si-a primit numele de la productia locala de sofran in secolul al XVI-lea. Cu toate acestea, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cele mai multe locuri in care se cultiva sofran au fost abandonate, iar in zilele noastre singura “industrie” a sofranului din Europa a mai ramas Mund, un mic sat elvetian din cantonul Wallis. La Mund se produc cateva kilograme de sofran pe an, in modul traditional, la o altitudine de aproximativ 1200 m.
Dintre zonele asiatice, cea mai productiva este cea iraniana. In ultima vreme, productia a crescut enorm si acum Iranul produce mai mult decat Spania. Cantitati mai mici se recolteaza in Turcia si India. Sofranul de Kashmir are o reputatie deosebit de buna, dar nu se gaseste aproape deloc in afara Indiei.

Etimologie
Numele sofranului vine din araba, unde este cunoscut ca “za'fran“; numele deriva dintr-o radacina semitica insemnand “a fi galben”, sau “a deveni galben”. Aproape toate limbile europene si non-europene au imprumutat acest nume, de exemplu (pentru a alege doar extremele geografice), “açafrao“ in portugheza, “zafferone“ in italiana, “zafora“ in greaca, “zaphrana“ in georgiana, “shafran“ in rusa, “sahrami“ in finlandeza. Nume similare se regasesc si in limbile non-europene, cum ar fi “safron“ in amhara, “zagiparan“ in cazaca, “zafran“ in hindi, “zafaran“ in thailandeza si “safuran“ in japoneza.
Mirodenia era cunoscuta grecilor sub numele de “krokos“ (mentionata de Homer in Iliada). In afara limbii grecesti moderne, acest nume nu a supravietuit in alta limba contemporana. S-a pastrat insa in latina, unde a dat numele genului, crocus.
Vechiul nume ebraic al sofranului este “karkom“, care apare frecvent in Vechiul Testament (vezi si rodia). In ebraica moderna insa, karkom a fost abandonat in favoarea numelui “safran“, derivat direct din arabul “za'fran“.
Ruda araba a numelui ebraic “karkom“ este “kurkum“, care la inceput avea si sensul de “sofran”. In araba moderna insa, acest nume este folosit numai pentru curcuma. Cuvantul arab a intrat indirect in multe limbi europene si a format numele de curcuma. Din toata familia lui karkom si kurkum, numai “kerkoom“ din armeana mai este folosit cu intelesul de sofran.

Utilizari culinare
Sofranul este cel mai scump condiment din lume (orice sub 4 Euro pe gram este suspect de ieftin; explicatia poate fi oricare, de la “probabil de contrabanda” pana la “probabil nu e deloc sofran”). In tarile producatoare pretul este, desigur, mult mai mic (a zecea parte). Aroma sofranului este unica, si nu exista substitut pentru el dar, daca nu este disponibil, vanilia, apa de kewra, apa de trandafiri sau boabele tonka pot constitui alternative pentru sofran in retetele de dulciuri si prajituri.
Daca luam in calcul pretul pe gram, sofranul este fara indoiala cel mai scump condiment din lume; pe de alta parte, sofranul este si foarte puternic, si prin urmare folosit in cantitati farmaceutice: un gram de sofran dureaza mult mai mult decat cantitatea dintr-un alt condiment cumparata cu aceeasi suma. Jumatate de lingurita de sofran (cam o cincime de gram) este, de exemplu, suficienta pentru un litru de budinca de sofran, cu conditia ca sofranul sa fie de o calitate rezonabila.
Exista probabil mai multe alte plante care pot colora mancarea in galben sau portocaliu; cu toate aceste, nici unul din ele nu are parfumul hipnotic al sofranului adevarat. Ochiul poate fi pacalit, dar nu si papilele gustative.
Vorbind de alte plante galbene: contrafacerea sofranului e la fel de veche ca si comercializarea sa, si se va sfarsi odata cu ea. Sunt multe metode de contrafacere: unele lipsite de rafinament, cum ar fi vanzarea a ceva care nu e deloc sofran (flori colorate artificial, cele de sofranel si calendula fiind cele mai evidente candidate). Des intalnita etichetare gresita a curcumei drept “sofran indian” este de asemenea la limita fraudei (in definitiv, India produce sofran!). Persoanele care nu cunosc gustul sofranului de calitate pot fi pacalite sa cumpere un produs vechi sau excesiv de uscat. Chiar si marile companii producatoare de mirodenii vand uneori produse care, desi deriva din planta corecta, nu au deloc aroma, sau au o aroma falsa. Cresterea masei sofranului prin acoperirea pistilurilor cu un lichid non-volatil (ulei gras sau glicerol, care confera un gust dulceag pe care un cumparator nepriceput il poate lua drept semn de calitate) este de asemenea un procedeu des folosit. Pentru a fi siguri de calitate, sofranul trebuie cumparat intreg; nici un comerciant care se respecta nu vinde sofran pisat.
Vechile retete europene prescriu cantitati astronomice de sofran, dar in ziua de azi in Europa sofranul nu mai joaca decat un rol minor. Este insa folosit pentru mai multe mancaruri mediteraneene, de multe ori in legatura cu pestele sau fructele de mare. Exemple celebre sunt risotto alla milanese din Italia (orez cu bob scurt cu maduva de oase), supa de peste provensala bouillabaisse si mancarea nationala spaniola, paella valenciana (orez picant cu fructe de mare sau pui). Mai mult, sofranul apare in cateva retete europene de prajituri, in care este folosit atat pentru aroma cat si pentru culoare.
Sofranul este mai important in Asia Centrala si in nordul Indiei, unde este folosit extensiv pentru felurile cu orez. Felurile indiene numite biriyanis sunt mancaruri de orez parfumat, de obicei cu oaie sau pui, intens aromate cu sofran si foi de dafin, scortisoara, cuisoare, cardamom verde, anason stelat si nucsoara; de multe ori sunt decorate cu bucati de nuca sau migdala, cu stafide sau seminte de rodie. Combinatia de sofran cu menta in biriyani in stil persan este deosebit de delicioasa. Feluri cu orez similare, in care sofranul este combinat cu o nota de iuteala, se pot gasi in tarile din jurul Golfului Persic (machboos).
Dulciurile indiene (kheer, ras malai) se prepara uneori cu sofran; exista un fel cu orez dulce si sofran, numit zarda pullao, gatit de indienii musulmani la sfarsitul lunii de ramadan si in alte ocazii festive. Uneori sofranul apare si in celebra bautura indiana cu iaurt, lassi. Lassi de unt aromat cu sofran (makhaniya lassi) nu poate fi uitat de nici un vizitator al orasului Jodhpur din centrul Rajahstanului. Tot de neuitat este si inghetata colorata cu sofran, disponibila in locurile in care turistii indieni cu dare de mana isi petrec vacantele.
Sofranul are o pozitie unica printre condimente, pentru ca atat aroma cat si culoarea sunt solubile in apa; pistilurile se pot inmuia peste noapte in apa, dupa care se foloseste numai apa rezultata, ceea ce da o culoare pura si omogena. O alta metoda, preferata in Persia si India, este ca sofranul sa se piseze, apoi pudra sa se inmoaie in lapte, care dupa o jumatate de ora capata culoarea galbenusului de ou. Acesta este apoi adaugat la biriyani sau la dulciuri. Folosirea condimentului uscat (fie pisat, fie intreg) direct pentru gatit nu este recomandata, pentru ca elibereaza aroma mult prea incet. Cel mai bine este sa se prepare un extract cu lichid rece, care apoi sa se adauge la mancarurile fierbinti.
In doze mari, sofranul are calitati toxice. In doze de 5 pana la 10 grame a fost folosit chiar pentru a provoca avortul; asemenea cantitati sunt oricum toxice. Din cauza pretului ridicat si a cantitatilor minuscule folosite la gatit, otravirea accidentala cu sofran este foarte rara.
Desi sofranul poate fi uneori gasit in stare salbatica in Europa (mai precis, ramas dintr-o cultivare anterioara), nu este recomandat pentru cei lipsiti de cultura botanica sa culeaga “sofran salbatic”. Exista sanse mari ca planta sa se dovedeasca a fi pur si simplu brebenel de toamna, cunoscut si sub numele de sofran de pajiste (Colchicum autumnale). Exista motive serioase pentru care aceasta planta este numita dupa locul din antichitate unde se preparau otravurile, Colchis: este una din cele mai periculoase plante din flora europeana. Interesant este ca frunzele brebenelului de toamna pot fi confundate cu ale altei plante salbatice comestibile din Europa centrala (leurda), lucru care a provocat multe morti accidentale.
Sursa net.

CAPERE

Partea folosita
Bobocii, recoltati in dimineata imediat urmatoare infloririi. Caperele nu se usuca niciodata si se pot mura in ulei si otet. Bobocii mai mici (“nonpareilles” si “surfines”, ambele cu mai putin de 1 cm diametru) sunt considerati mai pretiosi decat bobocii mai mari (capucini si comuni care au peste 1,5 cm diametru).
Fructele de capere murate (“french cornichon de capres” in franceza si “caper berries” in engleza) sunt mai rar folosite. Gustul lor este foarte intens.
Familia de plante
Capparidaceae (familia caperelor), inrudita cu familia verzei.
Descrierea plantei si cultivare

Caperele sunt bobocii nedeschisi ai florilor. Planta de capere creste in salbaticie pe pantele muntoase, in special pe acelea din jurul Marii Mediterane. Este o planta cataratoare, cu tulpini subtiri a caror culoare variaza de la verde deschis pana la ruginiu. Planta are frunze rotunde, de culoare verde intens. Florile sunt foarte frumoase si delicate, cu petale albe si stamine foarte lungi, de culoare mov.
Descrierea condimentului

Bobocii de capere se folosesc in special murate. Aroma lor este picanta si un pic acrisoara (din cauza murarii), gustul este un pic astringent si pregnant. Fructele de capere au un gust mai puternic si mai dominant, dar asemanator.
Intensitatea gustului: 1
Pregatire si depozitare

Caperele se folosesc mai ales in sosuri (fie reci, fie calde) si in marinate, in special cele pentru peste. Merg foarte bine cu rosiile si vinetele. Caperele se mureaza in otet sau se sareaza, rezistand astfel pana la un an.
Origine
Caperele cresc in salbaticie in toata zona mediteraneeana si sunt cultivate in Franta, Spania, Italia, Algeria, Iran, Cipru si Grecia. Caperele sunt initial originare din zonele uscate ale Asiei vestice sau centrale.
Etimologie

Denumirea “capere” si celelalte inrudite din cateva limbi europene pot fi urmarite inpoi pana la cuvantul “capparis” din latina clasica. Acesta, la randul sau, a fost imprumutat din grecescul “kapparis”, a carui origine, ca si a plantei, este nesigura, provenind probabil din Asia centrala sau vestica. O alta teorie leaga “kapparis” de nupele insulei Cipru “Kypros” unde caperele cresc din abundenta.
Numele condimentului capere, in majoritatea limbilor europene, are aceeasi origine: “caper” in engleza, “cappero” in italiana, “capre” in franceza, “kappar” in estoniana, “kapris” in suedeza, “kapara” in ceha, “kapersy” in rusa si “kappari” in greaca.
Prefixul “al” din denumirile iberice (“alcaparron” in spaniola si “alcaparra” in portugheza) indica faptul ca nu sunt derivate din termenul latinesc, ci din arabescul “al-kabara” care inseamna “capere”. In ultima instanta, si “al-kabara” pare a fi provenit tot din limba latina.



.

Utilizari culinare
Caperele sunt esentiale pentru bucatariile mediteraneene, fiind asociate, mai ales, cu bucataria italieneasca si cea cipriota. Se folosesc in sosurile cu rosii sau cu vin si merg foarte bine cu pestele, pastele si carnea de pui. Ele se armonizeaza bine si cu majoritatea condimentelor mediteraneene: busuioc, oregano, usturoi, tarhon, rozmarin, cimbru. Se combina de asemenea bine cu maslinele murate.
Bucatariile din Europa centrala si nordica au ajuns si ele sa foloseasca caperele, mai ales in mancarurile reci (salate de peste si de legume). Multe sosuri isi datoreaza gustul special catorva bobite tocate de capere. Sosurile calde trebuie insa sa foloseasca cu prudenta caperele, deoarece la temperatura, acestea isi pierd gustul si aroma. Este indicat ca acest condiment sa fie adaugat cat mai tarziu la sos.
Bobocii mai multor plante inrudite, cu gust pregnant, au fost adesea folosite ca substituent mai ieftin pentru capere. Adevaratele capere se pot identifica usor prin cele patru sepale asimetrice. Dintre toti inlocuitorii de capere, doar bobocii de nasturtium au calitati culinare.
In afara Europei, caperele nu sunt foarte populare, desi fructele murate ale catorva specii din Asia centrala (capparis aphylla) sunt ocazional folosite, aidoma caperelor, in Afghanistan, Pakistan si India de nord-vest.
Caperele au fost introduse in America Centrala de spanioli si apar in cateva mancaruri mexicane care au pastrat un caracter european si evita ingredientele specifice Lumii Noi. Populatia indigena nu foloseste insa caperele decat rareori.

ANDIVELE

Salata şi sucul de andive protejează vederea datorită vitaminelor A şi C, seleniului şi zincului. De aceea, andivele sunt recomandate deopotrivă copiilor şi adulţilor.


Andivele sunt bogate în vitaminele A, B, C şi în minerale (magneziu, calciu, zinc, seleniu). Aceste vitamine şi minerale pot încetini procesul de degenerescenţă maculară cauzat pe de o parte de îmbătrânire, iar pe de altă parte de razele ultraviolete. De aceea, nutriţioniştii recomandă andivele pentru îmbunătăţirea acuităţii vizuale. Cel mai des, aceste legume sunt consumate sub formă de salată, cu puţin suc de lămâie ori în combinaţie cu legume fierte.

COPII
În cazul copiilor, cel mai bun este sucul de andive proaspăt. Acesta are efect re­mineralizant şi imunostimulator. O porţie suc de andive asigură vitamina C şi seleniu, elemente care stimulează imunitatea. 100 g andive proaspete furnizează 9 mg vitamina C şi 13 micrograme seleniu. Copiilor le este util şi manganul din andive: 0,2 mg mangan/100 g. Manganul previne tulburările de creştere şi întăreşte sistemul osos.

Multe persoane evită andivele din cauza gustului uşor amărui. Gustul este însă unul dintre atuurile andivelor. Acest gust se datorează unei substanţe – cynarina, care sti­mulează digestia. Gustul amărui poate fi atenuat punând frunzele de andive în apă cu puţină sare şi oţet, aproximativ 15 minute. Unele persoane adaugă maioneză sau smântână în salata de andive.

Dacă mâncăm andive cu scopul de a stimula digestia, nu vom obţine acest efect dacă punem maioneză sau smântână. Deoarece grăsimile din maioneză îngreunează foarte mult digestia. Trebuie să alegem andivele proaspete, cu frunze crocante. Acestea pot fi păstrate în frigider cel mult două-trei zile. Dacă se veştejesc, andivele sunt mai amare şi îşi pierd proprietăţile nutritive.

POTASIU
Andivele sunt apreciate şi pentru con­ţinutul de potasiu: 380 mg/100 g, afirmă prof. dr Gheorghe Mencinicopschi, directorului Institutului de Cercetări Alimen­tare. Datorită potasiului, andivele sunt indicate cardiacilor pentru normalizarea activităţii inimii şi reglarea tensiunii arteriale. Alături de magneziu (10 mg/ 100 g), potasiul stimulează sistemul nervos, previne stările de anxietate sau nervozitate şi controlează stresul. De asemenea, andivele au proprietăţi depurative, stimulează funcţionarea bilei.

Andivele conţin fibre alimentare, care împiedică asimilarea grăsimilor, scăzând nivelul colesterolului. În acelaşi timp, fibrele stabilizează microflora intestinală şi au capacitate foarte mare de reţinere a apei. Ele se umflă, reţinând o dată cu apa şi substanţele toxice din tubul digestiv, care apoi sunt eliminate.

100 g andive
Calorii 15 ● Apă 94 g ● Glucide 2,4 g ● Fibre 2,2 g ● Potasiu 380 mg ● Magneziu 10 mg ● Calciu 44 mg ● Seleniu 13 microg ● Vitamina C 9 mg ● Vitamina B1 0,06 mg ● Vitamina B2 0,12 mg

MERISOARELE

Merişoare
Sânt fructele arbustului pitic Vaccinium vitis-idaea L. (Merişor), asemanator cu Afinul, care creşte în zone montane, la altitudini de peste 1300 m; are frunze permanent verzi şi acoperă solul ca un covor. Florile sânt campanulate, albe sau roşietice.

Fructele de Merişor este o baca sferică, la început albă, apoi roşie, lucitoare, comestibilă, cu gust amărui, datorită conţinutului în arbutină. Merişoarele conţin zaharuri (4-7%), acizi citric, malic, benzoic (circa 2%), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, etc., tanin, vaccinin(un glucozid), săruri minerale, etc. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de suc, compot, gem şi ceaiuri.
În scopuri terapeutice se folosesc frunzele, fructele şi mugurii de Merişor.

Merişoarele au acţiune bactericidă (datorită acizilor benzoic şi citric), diuretică, antiinflamatorie şi antiinfecţioasă. Sunt un dezinfectant urinar şi lizează uraţii. Merişorul este principala specie pomicolă ale cărei extracte (din fructe, frunze, muguri) lizează (dizolvă, netezesc) uraţii.

Frunzele de Merişor se recoltează în septembrie-octombrie, când conţinutul lor în substanţe active este maxim; se usucă la umbră,în strat subţire. Ele conţin arbutozidă, glicozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, săruri ale acizilor organici, vitamină C şi alte vitamine, leucoantociani şi flavonali glicozidaţi (leucocianidină, cianidină, cvercetol, derivaţi fenilpropanolici, etc.). Conţinând acid benzoic şi acid citric, frunzele – ca şi fructele – au acţiune bactericidă. Datorită acidului chinic, extractele lor lizează uraţii, aşa cum s-a arătat.

Pe traiectul căilor urinare, arbutozida şi metilarbutozida din infuzia din frunze de Merişor se dedublează în hidrochinonă şi, respectiv, metil-hidrochinonă, care alături de flavonide, imprimă infuziei acţiune diuretică şi dezinfectantă a căilor urinare. Totodată, frunzele de Merişor au acţiune antiinflamatorie, astringentă (datorită taninului), precum şi o slabă acţiune antidiabetică.

Decoctul din frunze de Merişor se administrează ca diuretic şi antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare, îndeosebi în stări inflamatorii purulente (catar vezical, cistite, pielite, uretrite). Datorită conţinutului în tanin, acest decoct se poate folosi şi în tratamentul diareii şi hemoragiilor. Se recomandă, de asemenea, în gută, reumatism, litiaza urinară urică, etc.

Prepararea decoctului se face prin extracţie dublă: peste două linguriţe de frunze de mărunţite se toarnă 100 ml apă rece şi se lasă timp de o oră pentru macerare la rece; după aceea lichidul se strecoară într-un alt vas, iar peste frunzele rămase se toarnă 100 ml apă clocotită şi se fierb 15 minute. Vasul se ia apoi de pe foc şi după 10 min. i se strecoară conţinutul. Se amestecă ambele lichide. Se completează cu apă fiartă şi uşor răcită, până la 200 ml şi se îndulceşte cu zahăr. Din acest decoct se ia câte o lingură la intervale de 3-4 ore. Decoctului preparat ca mai sus, i se poate adăuga şi un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu.

Decoctul din frunze de Merişor (30 g), flori de Albăstrele (10 g) şi Lemn dulce (10 g). Se pune o lingură din acest amestec într-un vas cu 250 ml apă clocotită, se fierbe 10 minute, apoi se lasă să se răcească, se strecoară, se îndulceşte şi se ia ca diuretic câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a acestui ceai şi a creşte alcalinitatea urinii, se recomandă să se ia concomitent şi bicarbonat de sodiu. Acest decoct este contraindicat în timpul sarcinii.

În tratamentul infecţiilor urinare se mai folosesc tinctura din frunze de Merişor şi maceratul de glicerină din muguri de Merişor.

AGRISELE

Agrişele
Întrucât Agrişul – Ribes uva-crispa L., se cultivă în ţara noastră pe suprafeţe mici şi în puţine localităţi, fructele lui sânt consumate de o parte mică din populaţie.

Din punct de vedere botanic, agrişele sânt bace, care la cele mai multe soiuri au o greutate de 4-10g. Se cultivă soiuri de Agriş cu frunze verzi(Doneţki, Rezistent de Cluj, Cereless), verzi-gălbui(Someş), galbene(White Smith) şi roşii(Maurers Sämling, Muntenesc de America).
În condiţiile ţării noastre, agrişele se coc în iunie-iulie.

Agrişele conţin 83,5-88,0% apă, 4,2-10,0% zaharuri, 1,18-2,45% acizi, 0,23-1,62% substanţe pectice, provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP, acid pantotenic, săruri minerale, iod şi alte substanţe. Zaharurile din agrişe sânt reprezentate prin levuloză 1,18-3,85%, glucoză 1,19-3,60% şi zaharoză 0,13-0,60%.

Agrişele se pot păstra în stare proaspătă 3-5 zile. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de compot, peltea, dulceaţă, suc, cidru, etc.; se pretează la congelare.

Fiind diuretice, agrişele sânt folosite în afecţiuni urinare, artritism, reumatism şi în gută. Cu agrişele se poate face o cură de dezintoxicare, cu până la 1kg fructe pe zi şi de către pletorici, hipertensivi şi obezi. În ziua cu fructe se recomandă să nu se consume alte alimente. Cura de agrişe mai este indicată în astenii şi convalescenţe, deoarece au şi efect remineralizant.

Agrişele stimulează funcţia hepatică. Ele se folosesc în hepatite, ciroză hepatică şi alte afecţiuni hepatice.

Întrucât în agrişe zaharoza se găseşte în cantitate foarte mică, iar levuloza şi glucoza sânt, practic, egale, aceste fructe pot fi consumate de diabetici.

Având acţiune hipotensivă, agrişele se folosesc în tratarea hipertensiunii arteriale. Consumate înainte de masă, sânt tonic-aperitive, iar după masă stomahice.

ALUNELE

Alunele
Alunul cultivat este reprezentat prin numeroase soiuri, din care mai valoroase sânt: Barcelona, Mari de Piemont, Uriaş de Halle, Cosford, Eugenia, Lambert roşu, etc. Alunele se coc în august-septembrie.

Miezul deţine 36-57% din greutatea alunei şi conţine3-6% apă, 52-69% grăsimi, 12-28% substanţe proteice, 2-3% săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, mangan, fier, etc.), provitamina A, vitaminele C, B1, B2, PP; E(6-6,5mg/100g), acid pantotenic, acid folic(71mg/100g), vitamina P, etc.

Alunele se pot păstra 1-2 ani; după aceea miezul lor începe să râncezească. Ele se valorifică în coaja sau forma de miez. Miezul de alune se consumă proaspăt, uşor prăjit sau prelucrat în diferite produse de cofetărie(ciocolată, prăjituri, bomboane, creme, îngheţată, nuga).

Făina din miez de alune este un aliment foarte hrănitor pentru copii.

Laptele de alune, obţinut din miezul alunelor aflat în faza de întărire, se utilizează în scop medicinal.

Uleiul extras din miezul de alune este foarte gustos şi plăcut aromat, dar râncezeşte repede. Turtele rămase după extragerea uleiului se folosesc la fabricarea halvalei de calitate superioară şi a ciocolatei.

În scopuri terapeutice, de la Alun se folosesc: miezul fructelor, uleiul de alune, frunzele şi mugurii.

Miezul de alune este foarte nutritiv, energetic(620kcal/100g), cel mai uşor digerabil dintre fructele oleaginoase, are efect antianemic, remineralizant, vermifug, antiaterosclerozic, fiind totodată şi un tonifiant nervos. Miezul de fructe este foarte bogat în mangan, element chimic care, stimulează sistemul nervos central, participă la formarea ureei, a sângelui şi laptelui, precum şi la menţinerea ritmului de producere a hormonilor sexuali. Alunele sânt fructele cele mai bogate în vitaminele din complexul B(B1, B2, PP, acid pantotenic, acid folic). Aceste vitamine contribuie la menţinerea tonusului muscular, uşurează activitatea tractului gastro-intestinal, precum şi buna funcţionare a ficatului, ochilor şi pielii. Miezul de alune este indicat în alimentaţia copiilor, a adolescenţilor, femeilor gravide, sportivilor, bătrânilor, persoanelor anemice, tuberculoşilor, femeilor cu tulburări de menopauză, precum şi în cazuri de neurastenie, impotenţă, nefrite, colici nefritice, viermi intestinali, etc. Având un conţinut foarte redus de hidraţi de carbon miezul de alune este admis diabeticilor.

Uleiul de alune, consumat câte o linguriţă, dimineaţa, timp de 15 zile este unul dintre cele mai bune leacuri contra teniei(Valnet J., 1986).

Consumat după un compot de prune sau de mere, miezul de alune uşurează evacuarea intestinului.

Frunzele Alunului, foloseşte ca infuzie, decoct şi băi, au efect hemostatic, vasoconstrictor şi tonifiant venos. Ele se recoltează în iunie-iulie.

Băile din frunze de Alun se folosesc în tratamentul varicelor supurante şi a edemelor gambelor.

Infuzia din muguri de Alun (1-2 linguriţe de muguri / 100ml apă clocotită) are acţiune antiscleroasă; se indică în cazuri de insuficienţă hepatică accentuată, epidemică, astm bronşic, emfizem pulmonar şi silicoză, consumându-se zilnic câte două căni a 200 ml.

CAISELE

Caisele
Având aroma intensă şi deosebit de plăcută, caisele se numără între cele mai apreciate fructe de masă. Din ele se prepară gem, compot, marmeladă, dulceaţă, suc, nectar, caisată, coniac, pistil(pastă uscată care se poate păstra timp îndelungat), etc. Caisele au numeroase utilizări şi în cofetărie. Dulceaţa poate fi pregătită atât di caise verzi cât şi din caise ajunse la maturitate.

În condiţiile ţării noastre, caisele se coc în perioada 1 iulie-15 august. Cele mai valoroase sânt: Timpurii de Arad, Timpurii de Chişinău, Royal, Mari de Cenad, Cea mai bună de Ungaria, De Olanda, Trandafirii, Saturn, Venus, Mamaia, Sirena, Litoral, Sulmona, Selena.

Caisele conţin apă(84,2-87,7%), zaharuri(7,9-16,6%), acizi(0,40-1,86%), substanţe tanoide(0,03-0,26%), proteine(0,73-1,50%), celuloză(1,4%), multă provitamină A, vitaminele C, P, B1, B2, acid pantotenic, vitamina PP, săruri minerale, etc. Dintre glucide, în caise predomină zaharoză(circa 6%), levuloză şi glucoza deţinând împreună numai 2,74%. Dintre acizi, sânt acidul citric şi acidul malic.

Sămânţa sâmburelui de caisă este dulce la unele soiuri şi amară la altele. Seminţele amare nu trebuie consumate, deoarece conţin o substanţă toxică, amigdalina. Seminţele dulci de caise conţin circa 55% grăsimi şi 28% proteine, ele se folosesc în cofetărie, ca şi migdalele dulci, sau servesc ca materie primă pentru extragerea unui ulei valoros, utilizat în cosmetică, în industria alimentară, etc.

De la Cais în scopuri terapeutice se folosesc fructele, care sânt bogate în substanţe nutritive, foarte digestibile, cu efect remineralizant, antianemic, alcalinizant şi diuretic. Caisele uscate sânt laxative, iar cele proaspete constipante. Valoarea energetică a caiselor proaspete este de circa 60kcal/100g, iar a celor uscate de circa 306kcal/100g.

Cura de caise. Se recomandă în toate carenţele de vitamină A şi oligoelemente, în cazuri de anemii, astenie fizică şi intelectuală, stări depresive, insomnii, nevroză, stres, etc. Caisele sânt un tonic al sistemului nervos şi sporesc reacţiile naturale ale organismului. Cura de caise este recomandată copiilor rahitici sau cu întârziere în creştere, adolescenţilor, femeilor gravide şi bătrânilor. Având acţiune alcalinizantă, caisele contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic şi ţesuturile organismului, diminuând aciditatea rezultată dintr-o alimentaţie prea bogată în produse făinoase şi carne. Fiind bogate în potasiu, caisele sânt indicate în dieta potasică a celor care nu trebuie să consume săruri de sodiu.

Având efect tonifiant, sucul de caise se foloseşte şi în cosmetică.

CASTANELE COMESTIBILE

Castanele comestibile
Fac parte din grupa „fructe de pădure”, castanii cultivaţi ocupă, deocamdată, suprafeţe reduse.

Castanele se coc în septembrie. În stare proaspătă, ele nu se pot păstra prea mult, deoarece mucegăiesc. Pentru a mări până la câteva luni durata lor în stare proaspătă, se introduc, pe măsura recoltării, în vase cu apă rece, în care se ţine circa 20 de ore, apoi se scot, se lasă să se zvânte, ferite de soare, iar după aceea se aşează în straturi, în nisip curat şi uscat.

Castanele conţin: apă(52%), amidon(27-39%), mono- şi dizaharide(12-14%), proteine(3-5%), grăsimi(4-5%), săruri minerale 1,03%(foarte mult potasiu – 50% din cenuşă), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, PP, etc. Ele se folosesc fierte(piureuri), prăjite, sau coapte, ca garnituri la diferite preparate, culinare, creme, umpluturi.

Făina de castane, care are o culoare galbenă – roşiatică, se utilizează pentru fabricarea alcoolului, la prepararea halvalei, a ciocolatei, a unor prăjituri şi bomboane, chiar a pâinii(în amestec cu făina de grâu); ea poate înlocui, la nevoie, cartoful(piure de castane). Făina de castane conţine circa 7% proteine, 3% grăsimi, 83% substanţe hidrocarbonate, 4% celuloză şi 2,7% substanţe minerale, fiind foarte apropiată ca valoare nutritivă de făină de grâu, de orez şi de orz. Din castanele prăjite şi măcinate se prepară un surogat de cafea apreciat de consumatori.

Miezul de castane are efect energetic(150-200 calorii/100g) antianemic, remineralizant, antiseptic al tubului digestiv, stimulator al digestiei, tonic muscular, nervos şi venos. Este indicat în astenii fizice şi intelectuale, anemii, enterite, enterocolite, dizenterie, hemoroizi, varice, etc. Ca piure, castanele sânt excelente dispeptici, convalescenţi şi bătrâni. Ele sânt contraindicate diabeticilor şi obezilor.

Băile cu făină de castane dulci(comestibile) se folosesc în tratamentul reumatismului cardio-articular şi endocarditei postreumatice. Ele se prepară astfel: făina, în cantitate de 1-1,5kg, se pune în apă rece, apoi se fierbe 30 min., se decantează şi se adaugă apei din cadă. Se poate folosi şi extract gata preparat. Durata unei băi de 15-20 de min. Se face câte o baie zilnic, timp de 21 zile. Sau: 800g făină în 5 litri apă; se fierbe 15-20 min., apoi se strecoară, iar lichidul rezultat se amestecă cu apa din cadă, care trebuie să aibă t0 -370C. În cadă se stă 15-20 min. Se fac 10-15 băi, câte una zilnic. Sunt necesare în flebite, tromboflebite, varice, ulcer varicos, edeme traumatice după fracturi.

Infuzie din frunze de Castan nobil(Castanea sativa) are acţiune antiinflamatoare; se prepară din 2-3 frunze/100ml apă clocotită; se bea îndulcită cu miere, pentru combaterea traheobronşitei acute. Se consumă 2-3 căni pe zi.

Polenul Castanului nobil conţine substanţe antibiotice, este diuretic şi uşor laxativ.

CATINA ALBA

Cătina albă
Fructele de Cătină albă sânt drupe false, cu un singur sâmbure. Ele au forma unor bobiţe mici(0,30-0,55g), sferice, galbene sau portocalii, acide şi astringente înainte de coacere; după aceea pierd mult din aciditate şi taninozitate.

Perioada de recoltare a Cătinei albe durează de la mijlocul lunii august până spre sfârşitul lunii septembrie.

Ele conţin apă(71-82%), zahăr reducător(fructoză şi glucoză), foarte puţină zaharoză(0,06-0,94%), acizi(1,5-4,1%), pectină(0,14-0,50%), tanin(1,8%), celuloză(0,92%), proteine(1,2%), săruri minerale(sânt foarte bogate în fosfor şi calciu), carotinoide, ca betacarotina(provitamina A) şi xanthofila, precum şi flavone. Cătina albă este, alături de Măceş, specia pomicolă cu cel mai ridicat conţinut în vitamină C (405-860mh/100g, în fructele galbene şi 452-1332mg/100g în fructele portocalii). Fructele de Cătină albă sânt bogate şi în alte vitamine, cum sânt cele din complexul B(B1,B2,B6, acidul folic, inozitolul, vitamina PP); vitaminele E, F, K şi P, fiind considerate veritabile ”polivitamine naturale ”.

Cura de fructe şi suc de Cătină albă. Prin conţinutul ridicat al fructelor de Cătină albă în provitamină A, este influenţată favorabil vederea. Ele sânt un tonifiant general, cu efect benefice în avitaminoze şi anemii, în convalescenţă.

Fiind sărace în zaharoză şi bogate în vitamină E fructele sânt indicate în diabetul zaharat.

Decoctul din fructe de Cătină albă 5%, îndulcit cu miere, dă rezultate bune în tratarea diareei, a aterosclerozei, artritei şi trombangeitei obliterante, precum şi a anemiei. Se beau două căni pe zi.

Infuzia din fructe de Cătină albă se foloseşte în cazuri de anemie, diaree, hepatită epidermică, hepatită cronică, ciroză hepatică şi urticarie. Această infuzie se prepară din două linguri de fructe zdrobite la 0,5 litri apă clocotită; se lasă vasul acoperit 30 min.; se bea fracţionat, în cursul unei zile, făcându-se o cură îndelungată; dă rezultate foarte bune şi contra alcoolismului(se bea până la dezintoxicare).

O băutură răcoritoare din Cătină albă, cu gust plăcut, se obţine din 750g fructe, care se fierb în 6 litri şi 1 kg zahăr. După răcire, se toarnă în sticle şi se păstrează la loc răcoros.

Uleiul de Cătină albă este bogat în vitamină E, care – aşa cum s-a arătat – este un antioxidant natural al lipidelor şi inhibă formarea peroxizilor acizilor graşi, care sânt implicaţi în apariţia cancerului. Acest ulei conţine peste 200mg vitamină E la 100g. El se foloseşte pentru tratarea unor boli dermatologice şi arsuri; are totodată proprietatea de a proteja pielea şi mucoasele contra unor radiaţii.

În urma administrării extractelor de Cătină albă, sub formă de pulbere, ulei, etc., s-au constatat ameliorări şi vindecări ale unor boli oculare, cardiovasculare, reumatism, ulcer gastric, conjunctivite acute, hipertensiune arterială, nevroze, dermatoze, stări inflamatorii, etc.

Ceaiul din fructe uscate de Cătină albă, ameliorează starea de oboseală intelectuală, fiind un remediu natural al insomniei.

Cercetări mai recente arată că extractul de coajă de Cătină albă ar anihila dezvoltarea unor tumori experimentale.

Sucul din boabe de cătină albă este tonic cardiac, aceasta este concluzia unui studiu realizat de o echipă de cercetători din India şi publicat în Journal of the Science of Food and Agriculture. Cătina albă este o plantă recunoscută a avea proprietăţi de scădere a colesterolului, fapt care previne îngroşarea arterelor. Planta este utilizată în Tibet, Mongolia, China şi Rusia la prepararea unor băuturi medicinale. Totuşi, pană acum, sucul produs prin metodele de extracţie tradiţională era de proastă calitate, din cauza dimensiunii mici a boabelor. O echipă de cercetători a reuşit să rezolve problema prin dezvoltarea unei tehnici de extracţie care utilizează metoda centrifugării continue la viteză mare, pentru a separa sucul de pulpa fructului. Fructele de cătină albă conţin o cantitate semnificativă de substanţe antioxidante care protejează cordul.

CAPSUNILE si FRAGII

Căpşunile şi Fragii
În realitate, căpşunii cultivaţi sânt soiuri de Fragi cu fruct mare.

Se cultivă două feluri de soiuri de Căpşuni: neremontante(cu o recoltă pe an, în mai-iunie) şi remontante(cu două recolte pe an: una în mai-iunie, iar alta în septembrie-octombrie). La Căpşunul cultivat în solarii, coacerea fructelor începe în aprilie.

Căpşunile conţin apă(87-91%), zaharuri(4,5-9,7%), acizi(0,72-1,91%), proteine(0,94-1,74%), pectine(0,10-0,51%), celuloză(0,60-2,32%), săruri minerale(potasiu, fosfor, calciu, fier, iod), provitamina A, vitaminele B1,B2,B6,PP,K,E, acid pantotenic antociani, acid salicilic(0,001g%).

Florile Căpşunului sânt grupate în infloriscenţe. În cadrul aceleiaşi inflorescenţe, atât florile, cât şi fructele apar şi se dezvoltă foarte eşalonat, încât fructele de pe aceeaşi plantă se recoltează în 6-8 reprize, la intervale de câte 2-3 zile. Fructele din primele două etape de cules sânt mult mai mari, mai bogate în substanţă uscată, în vitamină C şi în săruri minerale decât cele din ultimele etape.

În scopuri terapeutice, de la Căpşun se folosesc fructele, frunzele şi rizomii.

Cura de căpşune. Fiind bogate în vitamine din complexul B(B1,b2,B6) şi în mangan, care au rol important în funcţionarea normală a sistemului nervos, căpşunele sânt indicate în astenii şi pentru prevenirea insomniilor. Întrucât conţin mult fier şi cupru căpşunele se se folosesc în tratamentul anemiilor. Având efect tonic, remineralizant, se recomandă în tuberculoză. Ele au rol şi de reglementator hepatic(conţin vitamina K, care este esenţial pentru funcţionarea normală a ficatului, fiind un factor de longevitate). Datorită conţinutului în vitamina PP, care este vasodilatatoare, căpşunele au rol hipotensor; ca atare, ele se folosesc în tratamentul hipertensiunii arteriale. Cura de căpşune înlesneşte acţiunea sistemului imunitar, are un puternic efect diuretic, depurativ, favorizând eliminarea acidului uric, a toxinelor şi a excesului de colesterol. Mai este folosit în afecţiuni renale, în reumatism, artritism, gută, ateroscleroză, etc.

Conţinând vitamina E şi puţine zaharuri, căpşunele pot fi consumate de diabetici.

Căpşunile conţin 6,33% zaharoză şi 4,98% zahăr invertit(glucoză şi fructoză). Căpşunile în pârgă sânt constipante, iar cele bine coapte au efect laxativ. Pentru nediabetici se recomandă cure de căpşune de 250-500g pe zi, de preferinţă dimineaţa, timp de 7-14 zile. Fontenelle, care a atins vârsta de 100 de ani, îşi atribuia această longevitate cantităţii apreciabile de fragi pe care a consumat-o. Căpşunele sânt contraindicate persoanelor alergice, cărora le pot produce urticarie. Conţinând acid citric şi fragarol, căpşunele au acţiune bactericidă. Contra oxiurilor se recomandă 500g căpşuni, dimineaţa, pe stomacul gol, fără a mai consuma altceva până la prânz.

Spuma de căpşune şi gelatina din suc de căpşune se prepară ca şi cele de zmeură. Ele au aceleaşi utilizări terapeutice ca şi fructele.

Căpşunele se folosesc şi în cosmetică.

Frunzele de Căpşun conţin tanin, fragarol, cvercitrină(flavonă component al vitaminei P), citrol, ulei volatil, zaharuri, săruri minerale, vitamină C, etc. Datorită taninului, frunzele au proprietăţi astringente; în tratamentul diabetului, contribuie la eliminarea acidului uric, au efect diuretic în diferite boli ale rinichilor şi vezicii urinare. Fragaronul imprimă frunzelor proprietăţi dezinfectante(bactericide).

Foliolele frunzelor de Căpşun se recoltează, fără peţiolul principal, în perioada iunie-septembrie.

Infuzia din frunze de Fag mărunţite(două linguriţe la 200ml apă clocotită) este indicată în diabetul zaharat; se beau câte două căni pe zi.

Decoctul din frunze de Căpşun combate diareea cronică, enteritele, enterocolitele, hemoragiile interne şi catarul pulmonar.

Ceaiul alimentar preparat dintr-un amestec de frunze de Fag, frunze de Afin, de Zmeur şi de Mur este plăcut şi poate fi utilizat în mod curent.

Rizomii (tulpinile subterane) de Căpşun, uscaţi şi măcinaţi, se utilizează la prepararea de infuzie şi decoct, care au proprietăţi antigutoase, fiind indicate în gută, reumatism şi (pe cale externă) în herpes.

CIRESELE

Cireşele
Alături de căpşune, cireşele sânt primele fructe care ajung la maturitate în cursul anului(în jur de 10-15 Mai) şi de aceea sânt foarte solicitate de consumatori. Sezonul de cireşe durează 6-8 săptămâni. După gust, se deosebesc cireşe dulci şi cireşe amare. Cireşele dulci se obţin numai de la pomii cultivaţi. După consistenţa pulpei, se deosebesc trei grupe de soiuri dulci: cu pulpă moale, cu pulpă semipietroasă, cu pulpă pietroasă, acestea fiind cele mai valoroase. Cireşele amare se obţin de la pomii sălbatici sau de la pomii altoiţi. Ele sânt mai mici decât cireşele dulci, mai perisabile şi sânt mai bogate în tanin. Din cireşele amare se prepară o dulceaţă de calitate superioară, lichior, suc, şerbet, etc.

Cireşele dulci conţin: apă(75-89%), zaharuri(7,7-16,8%), acizi(0,49-1,37%), pectine(0,06-0,39%), substanţe tanoide, săruri minerale(de potasiu, fier, calciu, magneziu, etc.), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, E, P, B6, acid pantotenic, vitamina PP, etc. Valoarea energetică a cireşelor este 43-98 kcal/100g Cireşele dulci se folosesc pentru consum în stare proaspătă, compot, dulceaţă, gem, suc, etc.

Cura de cireşe dulci (în 1-2 zile pe săptămână, câte 0,5-1kg de fructe proaspete, fără alte alimente) realizează o excelentă depuraţie organică, înlesnind eliminarea toxinelor din organism.

Cireşele au, totodată antiinfecţioasă(măresc reacţia naturală de apărare a organismului), antireumatismală şi antirahitică. Ele sânt un reglementator hepatic şi gastric, un sedativ al sistemului nervos, contribuie la regenerarea ţesuturilor şi au efect laxativ. Sunt indicate în tratarea aterosclerozei, a obezităţii, a unor afecţiuni hepatice, a gutei, a artritismului, litiazelor(urinară şi biliară), în fermentaţii intestinale şi constipaţie. Pentru bătrâni şi dispeptici, cireşele fierte(sub formă de compot şi dulceaţă) sânt mai indicate decât cele proaspete. Se poate face şi o cură cu suc de cireşe.

Decoctul din cozi de cireşe (sau de vişine) se prepară dintr-un pumn de codiţe (pedunculi) la 0,6 litri apă rece. Se fierb 15-20 de min., apoi se îndulceşte şi se bea călduţ, în cursul unei zile, în 3-4 reprize. Are efect diuretic. Dă rezultate bune în afecţiuni ale rinichilor şi ficatului. Acţiunea diuretică a codiţilor de cireşe sau de vişine creşte dacă li se adaugă frunze de merişor, coada calului şi frunze de mesteacăn.

Gumele de pe scoarţa Cireşului se folosesc în tratarea artritelor. Aceste gume(cleiuri), dizolvate în apă, dau o soluţie numită „loţiune contra pecinginii”. Pecinginea este o boală de piele contagioasă, caracterizată prin erupţie cu băşicuţe care, prin uscare, lasă nişte pete scorţoase , ce produc mâncărime.